Oameni frumosi

Am participat odată la un spectacol destinat persoanelor cu dizabilităti... Era organizat cică într-o institutie de prestigiu din capitala tării, doar că...nu a avut loc în sala de spectacole, ci în foaier, în conditii umilitoare. Din fericire, protagonistii, obisnuiti, probabil, să fie tratati asa, nu s-au lăsat apăsati si au oferit un show pe cinste. Cu toate acestea, nu pot să nu mă întreb: unde este consideratia fată de acesti semeni ai nostri?

În timpul facultătii...o imagine construită în bibliotecă, despre persoanele cu dizabilităti mi-a marcat atitudinea fată de acestea. Într-o carte, al cărui autor nu mi-l amintesc acum, era descrisă situatia unui artist care trebuia să cânte la un instrument dezacordat si care, totusi, reusea să transmită emotia si frumosul către toti cei dispusi să-l asculte. Asa sunt si persoanele cu dizabilităti. Au o cruce mai grea de dus, iar eforturile pe care sunt nevoite să le facă pentru a obtine ceea ce noi primim fără să sesizăm, depăsesc puterea noastră de a ne imagina. Întrebarea care se pune e, însă: suntem noi dispusi si capabili să le sesizăm excelentza? Hmmm... N-as vrea să mă refer acum la traumele afective pe care multi le producem în sufletele lor în mod intentionat sau din indolentă, ci la atitudini pe care le-am observat în ultimul timp, chiar si la persoane care au studii în domeniu si o oarecare aplecare spre psihologie. Am văzut vizitatori apropiindu-se cu tristete de acesti oameni. O, dacă ar sti ce inimi luptătoare au, cât umor e în zâmbetele lor si câtă bucurie pentru fiecare pas câstigat! Tu, cel care te întristezi, să stii că ai venit într-un loc în care primesti mai mult decât dai. Si eu la fel am primit si sunt recunoscător.

Am mai auzit vorbindu-se despre normalitate... Oameni buni! Nu folositi acest termen, căci nimic nu este mai anormal decât normalitatea! Ati intrat vreodată într-o încăpere si ati simtit o explozie de bucurie sinceră coplesindu-vă? Nu? Atunci treceti pe la Fundatia Rafael si vorbiti cu acesti oameni frumosi. Vă veti lua plata înzecit. O fi normală sinceritatea? O fi normal să ne bucurăm când îi vedem pe semenii nostri, să avem bunăvointă, veselie, dorintă de a face ceva bun? O fi? Nu, din păcate nu mai e. Normal e să ne pizmuim, să ne zîmbim în fată, cu mâna pe cutitul din buzunar, să ne îngrijorăm pentru nimicuri si să  ne lăsăm apăsati de nevoi artificiale.

Acesti oameni nu sunt normali, ci sunt speciali...în toată spendoarea măretiei umane. Oricât ar părea de patetic ceea ce scriu, până nu veti gusta din apropierea de acesti luptători, nu veti întelege.  Cei care, zi de zi, lucrează cu ei stiu bine ce spun si ne-ar putea impartasi tuturor din bucuria care se revarsă asupra lor, chiar si atunci când sunt zile mai obositoare, ori când lupta pentru integrare devine mai grea, căci dizabilitatea nu este singura problemă cu care se confruntă, ci peste ea se pliază nepregătirea societătii, prejudecătile si ignoranta semenilor.

La Fundatia Rafael se dă lupta pentru supravietuire socială. Fiti alături!

Poveste de Craciun

"Intr-o seară geroasă, în timpul sărbătorilor, un băieţel de vreo şase-şapte anişori stătea în frig, în faţa unei vitrine. Copilul n-avea pantofi, iar hainele erau numai zdrenţe. O tânără care trecu pe-acolo văzu copilul şi înţelese dorinţa din ochii lui albaştri. Luă copilul de mână şi-l duse în magazin. Îi cumpără pantofi şi un set complet de haine groase.
Reveniră în stradă şi femeia îi spuse:
- Acum te poţi duce acasă să te bucuri de sărbători.
Băieţelul îşi ridică privirea şi o întrebă:
- Sunteţi Dumnezeu, doamnă?
Ea se uită la el zâmbind şi-i răspunse:
- Nu, fiule, sunt doar unul din copiii Lui.
Atunci, băieţelul zise:
- Ştiam eu că sunteţi rudă cu El."

Dan Clark
(“Supă de pui pentru suflet de femeie”, Jack Canfield, Mark Victor Hansen)

Şcoala de animale

“Odată demult, animalele au hotărât să facă ceva eroic pentru a se confrunta cu problemele unei “lumi noi”. Aşa că au organizat o “şcoală nouă”.

Au adoptat un program de activităţi printre care alergarea, căţăratul, înotul şi zborul. Pentru a uşura administrarea programului, toate animalele trebuiau să se pregătească la toate cele 4 materii.

Răţoiul era excelent la înot, de fapt mai bun decât instructorul lui, în schimb la zbor de-abia lua note de trecere şi la alergat ce să mai vorbim. Pentru că era foarte încet la alergat, trebuia să stea dupa ore şi chiar să renunţe la orele de înot pentru a exersa alergarea. O ţinu aşa până când, într-o zi , picioarele erau aşa de rănite încât abia obţinu o notă de trecere la cursul de înot. Dar atât cât ştia era suficient pentru cei de la şcoală, aşa că nimeni nu-şi făcu griji, cu excepţia răţoiului.

Iepurele era primul la orele de alergat, dar suferi o depresie nervoasă din cauza orelor istovitoare de înot.

Veveriţa era excelentă la căţărat, pană când descoperi ce înseamnă frustrarea la orele de zbor, unde profesorul a pus-o să pornească de la sol în sus, în loc să o pună din vârful copacului, în jos. Din cauza suprasolicitării, facu febră musculară, după care luă un 7 la căţărat şi un 6 la alergat.

Vulturul era un copil problema, aşa că era ţinut din scurt. La proba de căţărat îi bătea pe toţi ceilalţi, dar insista să-si foloseasca propriul lui mod de a ajunge in vârful copacului.

La sfârşitul anului, un ţipar anormal care putea să înoate extrem de bine, şi de asemenea, să alerge, să se caţere şi să zboare un pic, a avut cele mai bune rezultate şi a fost declarat şef de promoţie.

Coioţii nu au vrut să meargă la şcoală şi s-au luptat cu cel care adună taxele, pentru că administraţia a refuzat să adauge ca materii săpatul şi scormonitul. Ei şi-au dus copiii să înveţe la un bursuc, şi mai târziu li s-au alăturat marmotele şi popândăii pentru a pune bazele unei şcoli private.

Are fabula aceasta vreo morală?”

George H. Reavis
(“Supă de pui pentru…. suflet”, Jack Canfield, Mark Victor Hansen)

Ce trebuie să facem pentru a fi plăcuți lui D-zeu?

Întrebarea pare a avea un răspuns simplu și totuși ne este atât de greu să fim plăcuți lui D-zeu, căci nu există om fără de păcat, păcătuim zilnic, cu gândul sau cu fapta, ne supărăm pentru lucruri de nimic și purtăm dușmănie ani de zile sau chiar mai grav: nu ne respectăm proprii părinți și cu toate acestea când suntem la ananghie sau ne este rău strigăm clar și răspicat „Doamne, ajută-mă!”.

Dar cum să ne ajute când noi nu respectăm nici cele mai simple porunci ? Dacă am încerca maăcar o zi să trăim respectând poruncile sale, viața noastră ar căpăta un sens nobil și ne-am duce mult mai ușor crucea, dacă am căuta prietenia și frumosul viața noastră ar fi mai luminoasă, mai frumoasă.

Nu lăsați să treacă o zi fără să faceți ceva frumos, să spuneți ceva frumos, spuneți-le celor dragi vouă cât de mult îi iubiți și cât de importanți sunt pentru voi cât încă mai sunt printre noi, ajutați bătrânica neputincioasă să treacă strada sau dați săracului din puținul vostru, fără să așteptați nimic în schimb,sunt lucruri atât de simple pe care totuși atât de puțini oameni le fac.

Dacă am trăi măcar o zi respectând aceste simple porunci, viața noastră ar fi mai luminoasă , mai frumoasă, am putea trece mai mai usor peste greutăți și am descoperi esența vieții.

Câți dintre noi sunt capabili să facă lucrul acesta?

Herontdekken

De laatste maand werd ik meerdere malen teleurgesteld op mijn werkvloer. Slechte maand… Ik ervoer dat alles wat ik opgebouwd had afgebroken werd…Enkele mensen die ik vertrouwde, stelden mij op een onverwachte manier teleur en er was geen dag dat ik, zelf voor mijn werk in een andere stad zijnde, geen berichten verwachtte van mijn werkvloer in mijn nadeel. In deze tijd heb ik desondanks ontdekt, wie werkelijk de mensen zijn rondom mij, wie ik kan vertrouwen en wie niet. Ik heb gezien hoe de wind van de macht de mensen zonder ruggengraat buigen, hoe het eigenbelang omhoog klautert zonder om te kijken en ik heb met vreugde mijn VRIENDEN herontmoet.

Ik heb, meer dan ooit, ervaren dat ik functioneer op innerlijke motivatie en ik begon te wennen aan het idee dat het nu eenmaal zo gaat, dat ik moet wennen aan de koude wind die de lokale kern van macht onverwacht en kwaadaardig over mij ontketent. Onrechtvaardigheden stroomden voort en ik was er niet eens meer verbaasd over…En ook nu verbaas ik me niet. Vandaag echter, overkwam mij een blijdschap die alles compenseerde, alle opstandigheid en afkeer die ik in mij opgestapeld had. Sinds enkele maanden draai ik mee, als vrijwilliger, op de stichting Rafael, die zich, met in Roemenie zeldzame professionaliteit, bezighoudt met personen met een beperking. Betrokken zijnd bij een project dat mijn hele tijd en energie opslokte volgens het systeem "jij geeft alles en wij geven jou niets" kon ik een maand lang de cliënten van de stichting niet ontmoeten. Vandaag echter, kwam ik terug. Ik deed de deur open en ging naar binnen….Daar was die prettige werksfeer waar ik al aan gewend was, waarin een ieder belangstelling toont voor datgene wat de ander doet, doorspekt met vriendelijke grappen, en de momenten van creatieve concentratie liggen bij iedere tafel op de loer. Zo zagen ze er allemaal uit: mooi en bezig. Ik stapte de zaal in en mij overkwam dit: een onverwachte explosie van blijdschap en golven van sympathie die over mij heen stroomden. Eenvoudig gezegd, ik was overweldigd en het bracht mij van mijn stuk op een manier zoals mij al lang niet meer was overkomen. Ik had niets gedaan dat ik hun ongeveinsde en absoluut ongeremde vreugde had verdiend, zoals ik ook aan de andere kant de onrechtvaardige manier waarop ik was behandeld niet verdiende. God brengt alles in het juiste evenwicht, niet zoals wij dat verwachten maar op een wonderlijke manier.

De personen met een beperking vragen soms zo weinig en schenken ons de meest onverwachte geschenken. Het zijn mooie mensen, die liefhebben, blij zijn, lijden, soms opstandig zijn, maar soms anderen overweldigen met hun blijdschap die ze uitstralen. Ik heb vandaag dat onbetaalbare cadeau ontvangen en ik wil dat met u delen, misschien omdat het teveel blijdschap is of misschien omdat ik herontdekt heb hoe mooi mensen zijn.

Auteur: Claudiu       Vertaler: Emma
http://claudiu-pearipidegand.blogspot.com/2011/10/redescoperire.html

Un strop de libertate

Pentru mine, ca psiholog în penitenciar, ziua profesională de vineri este cea mai frumoasă, căci se încheie cu o activitate numită “Psihologia pentru toţi”. Spre deosebire de celelalte activităţi, procedurate, standardizate, recompensate, aceasta e una foarte simplă, care permite mai multă spontaneitate, lasă discuţia să fie mai creativă şi mai relaxată. Nu suntem stresaţi de obiective foarte specifice şi fixe, ele putând să se transforme, uneori, chiar în decursul activităţii, în altele mai adaptate şi mai centrate pe nevoile imediate de asistenţă.

Ştiu că, fără celelalte programe, centrate pe probleme şi nevoi specifice şi structurate corespunzător, “Psihologia pentru toţi” ar fi insuficientă, dar aşa, în condiţiile în care sunt implementate şi acestea, se simte şi nevoia unei abordări mai relaxate. Ceea ce dă savoare discuţiei este faptul că, păstrându-se orientarea spre obiective, este, totuşi, permisă flexibilizarea, discuţia pornind de la explorarea nevoilor comunicaţionale ale participanţilor, de la dorinţele lor de lămurire asupra unor teme psihologice şi curgând în mod firesc spre clarificări integratoare.

Relaxarea porneşte încă de la înscrierea la activitate. Fiind una periodică, oricine se poate înscrie, dacă doreşte să participe chiar în acea săptămână. Dacă, pentru a participa la celelalte programe, e nevoie să aştepte finalizarea acestora, în cazul în care sunt déjà începute, la “Psihologia pentru toţi” oamenii se pot înscrie oricând şi pot participa, cel puţin până intră într-un program structurat.  

Fiecare întâlnire este concepută în aşa fel încât să fie relativ independentă de celelalte, astfel încât, şi dacă cineva participă doar la aceea, să aibă senzaţia că a câştigat ceva în plan personal şi să simtă nevoia continuării. Bineînţeles, temele se înlănţuie, dar apar în mod spontan, ca o continuare naturală, neplanificată, izvorâtă din dinamica discuţiilor de grup.

Şi ştiţi ce mi se pare mai interesant? Oamenii nu primesc nicio altă recompensă pentru ceea ce fac. Spre deosebire de programele structurate, aici primesc doar bucuria comunicării. Prezenţa lor la activităţi e un feedback pe care-l primesc în fiecare săptămână. Încercăm să căutăm motivaţia aceea interioară şi uneori o găsim.

Prin urmare, ca o completare la tot ceea ce e, în mod util şi pe deplin justificat, strict planificat, nu ne strică o mică bucurie neplanificată, căci libertatea şi spontaneitatea sunt cele care eliberează energiile noastre profesionale şi pe cele prosociale, existente şi încă insuficient provocate, ale celor care au comis infracţiuni şi se află în executarea unor pedepse privative de libertate. 

Cea mai stringentă nevoie

Cel putin o dată pe zi, pisoiul nostru vine la unul dintre noi cu privirea aceea de parcă ar vrea să ne ceară ceva anume. Nu înseamnă că vrea să mănânce sau ceva de genul ăsta. Dorinţa lui este cu totul aparte.
Dacă stai cumva jos îţi va sări în poală; daca nu, va sta acolo privindu-te melancolic, până când îl vei lua tu în braţe. Odată ce s-a aşezat bine, începe să toarcă, chiar înainte să îl mângâi pe spate, să îl scarpini sub bărbie şi să-i spui ce motănel cuminte este el. Apoi turaţia motorului lui aflat la relanti creşte; se foieşte până când îşi găseşte un loc comod. Uneori torsul scapă de sub control şi se transformă în sforăit. Se uită la tine cu ochii mari plini de adoraţie, şi îţi oferă privirea aceea pisicească lungă şi molcomă, de încredere absolută.
După un timp, încetul cu încetul, se linişteşte. Dacă vede că nu te mişti, atunci se hotăreşte să tragă un pui de somn. Dar tot atât de bine poate să sară jos din poală şi să plece la treaba lui. Se simte bine în ambele cazuri.

Fiica noastră spune mai pe scurt: “Negruţ are nevoie să toarcă”.

În gospodăria noastră, el nu este singurul care are nevoie de acest lucru; şi eu şi soţia mea ştim că această nevoie nu ţine de vârstă. Totuşi, pentru că sunt dascăl, dar şi părinte, o asociez de obicei celor mai tineri, pentru că ei simt nevoia imperioasă să îmbrăţişeze, să stea cu capul în poală, să fie luaţi de mână, să fie înveliţi şi mângâiaţi, şi nu pentru că ar fi ceva în neregulă, ci pentru că aşa sunt ei.
Există multe lucruri pe care aş vrea să le fac pentru copii. Însă, dacă ar fi să aleg unul singur, ar fi acesta: să-i ofer oricărui copil de oriunde, cel puţin o şedinţă de tors pe zi.
Copiii, ca şi pisicile, au nevoie să toarcă.

Fred T. Wilhelms
(„Supă de pui pentru suflet”)