Scrisori de suflet

La iniţiativa Asociaţiei “Sfânta Maria” din comuna Cristian, judeţul Braşov, 35 de copii asistaţi de organizaţie le-au trimis deţinuţilor scrisori de Crăciun. Luând la întâmplare o scrisoare, cităm: “…m-am gândit că eşti singur şi îţi este greu să fii închis între patru pereţi. Eu ştiu că tu, cu toate că ai ajuns după gratii, poate nu voiai să faci ce ai făcut, dar, din păcate, ai ajuns în culmea disperării şi nu ţi-ai dat seama ce faci, iar acum ai în suflet o mare durere.”

Preluând gândul bun care a stat la baza acţiunii asociaţiei, le-am împărţit deţinuţilor scrisorile şi i-am îndemnat să le răspundă copiilor, trimiţându-le scrisori deschise, tot prin intermediul coordonatorilor proiectului. Un mic citat dintr-o scrisoare de răspuns poate oferi o idee despre spiritul cu care au fost primite rândurile copiilor: “Îţi mulţumesc frumos pentru această scrisoare. Acum nu mă mai simt singur şi trist de Crăciun, m-ai făcut să îmi amintesc că oamenii pot fi buni şi iertători.”

 

Foarte interesantă a fost discuția  la care am avut șansa să fiu părtaș cu cei 35 de deținuți care au fost destinatari și, ulterior, expeditori ai scrisorilor. Mulți copii au folosit expresia "omule bun" și eram foarte curios să aflu cum au primit cei de după gratii acest mod de adresare. Cei mai mulți s-au simțit atrași într-o lume a inocenței, a copilăriei și a purității și și-au amintit de vremurile în care ei înșiși erau copii buni. Combinația aceasta între copilul din om și părintele actual ori viitor, între vlăstarul cu visuri frumoase și adultul strivit de responsabilități neasumate la timp, între remușcările omului încă tânăr și speranțele sale încă vii poate duce uneori la revoluții interioare din care câștigător (sau nu) iese umanul din fiecare individ și învingătoare poate fi umanitatea din comunitate.

 

Astăzi copiii și-au învins temerile și prejudecățile. Mâine ei vor fi adulți. Viitorul sună bine. :)

 

Vis recucerit

Penitenciarul este un loc în care cel care a produs suferinţă se poate regăsi şi are şansa unei reevaluări a valorilor şi a atitudinilor proprii, astfel încât viaţa să recapete sensul cel dintâi. Deseori suntem tentaţi să îi judecăm suplimentar pe cei închişi, dar vă propun un exerciţiu: să încercăm să ni-i imaginăm cum erau ei când erau copii, nevinovaţi, aşa cum mamele lor i-au adus pe lume. Multe încercări trec peste noi toţi... Unele ne doboară, altele ne slăbesc, dar avem mereu şansa de a ne ridica şi de a regăsi omul cel de la început.

Constantin este un astfel de om. Ştie care îi sunt defectele, îşi cunoaşte calităţile şi e pregătit să îşi înfrunte viaţa. Încă de la începutul detenţiei atitudinea lui a fost de asumare, iar dorinţa era ca timpul, care oricum trece pe lângă fiecare, să nu se ducă în zadar. Încet, încet, s-a pus pe reconstrucţie. Dacă ar fi fost în libertate poate că nu ar fi simţit această nevoie sau nu ar fi avut timp pentru ea, dar dincolo de gratii timpul se scurge altfel. Parcă ar fi o realitate paralelă, cu alte coordonate.

Începutul detenţiei este, pentru fiecare om care trece pragul unei camere de deţinere, unul de zbucium, dar şi de reflecţie. Din fericire, deţinutul are alături specialişti care analizează împreună cu cel aflat în căutare unde nu a funcţionat ceva bine, care îi sunt nevoile de asistenţă şi ce i-ar fi de ajutor să schimbe. Atunci se face evaluarea şi se fac recomandări de intervenţie. Nevoile lui esenţiale au fost de a-şi identifica impulsurile care l-au adus în acea situaţie şi de a le canaliza prosocial, de a înţelege de ce anume i-ar fi bine să se ferească, unde şi cum să reechilibreze. Astfel, a urmat programe în funcţie de ceea ce avea de recuperat, a făcut şi un curs de calificare şi iată-l pe drumul spre libertate.

Porţile exterioare nu se deschid încă pentru el, căci mai are încă de ispăşit, dar cele interioare sunt în mare parte deschise, iar libertatea are toate şansele să devină pentru el, dincolo de nevoie, o valoare esenţială, aşa cum sunt viaţa, frumosul, adevărul, respectul faţă de ceilalţi şi faţă de sine.

Da, Constantin a avut nişte visuri şi pe unele le-a frânt, dar mai trainice sunt acum rădăcinile lui, mai puternică este dorinţa de a se împlini în familia sa şi de a aduce bucurie. A trebuit să treacă prin asta pentru a ajunge aici. Fericiţi cei care nu avem nevoie de această lecţie pe pielea noastră.   

Baciul, graţierea şi demnitatea românească

O întreagă isterie naţională a cuprins spaţiul media odată cu arestarea uşuraticilor "grei" ai fotbalului românesc. "Apărătorii" valorilor eterne româneşti urlă din toţi rărunchii (oare pe câţi bani?) că e un sacrilegiu să îl închizi pe Gică Popescu. Un om care a avut Europa la picioare şi care a apărat sărăcia românească, lăcrimând când i se cânta imnul şi luptându-se pentru victoria pe care noi toţi o simţeam ca fiind a noastră, a tuturor, a ajuns dincolo de gratii.

E dureros că se întâmpla asta, că un astfel de om iese pătat din mocirla afacerilor dâmboviţene. Îl plângem că este în puşcărie, dar mai mult l-aş plânge că a intrat în sarabanda necurată a becalilor şi a borcilor. Faptul că este un simbol al românismului nu este un motiv de graţiere. Dimpotrivă, e o circumstanţă morală agravantă, pentru că avea de apărat nu doar onoarea lui, ci şi a României, cu care atât de des s-a identificat.

Dacă el este cu adevărat Baciul fotbalului românesc, dacă este omul vertical cu care ne-am obişnuit, îşi va asuma până la capăt şi consecinţele, iar ipocritele valuri politicianiste se vor stinge în faţa demnităţii lui.

În loc să promoveze petiţii patriotarde şi graţieri de paradă, ar fi mai simplu pentru cei care influenţează viaţa publică să creeze un cadru instituţional care să le dea o şansă de reintegrare socială celor care deja şi-au asumat responsabilitatea, şi-au executat pedeapsa, au beneficiat în perioada detenţiei de educaţia pe care nu au primit-o în libertate şi care chiar vor să se reintegreze, dar nu au nici măcar un asistent social după liberare, spre deosebire de cei însoţiţi de armate de avocaţi încă din primele zile de cercetare.

Iar "promotorilor valorilor naţionale" le-aş arăta o grămadă de profesori, de oameni de cultură şi de cercetători rupţi în fund. Unde sunt argumentele lor în faţa situaţiei jenante a acestor oameni?

Managementul ruşinii

Este ruşinea de folos? Să ne imaginăm că suntem în faţa unui taxi si vrem să urcăm, dar un tupeist este mai rapid decât noi şi "ne ia faţa". Între un om ruşinos şi cu bun simţ şi unul căruia nu-i pasă de ceilalţi se întâmplă de multe ori ca, pe termen scurt, cel fără ruşine să fie câştigător. Apare, aşadar, întrebarea: "o fi de folos ruşinea la ceva?"

Unul dintre deţinuţi spunea că el nu fura niciodată din satul său. Ceilalţi nu l-au crezut sau au spus că s-a întâmplat asta din două motive: fie pentru că mai erau vreo două case în sat, fie pentru că oamenii erau prea săraci pe acolo. O fi fost aşa...sau o fi fost...totuşi...ruşinea?

De cine ne este ruşine atunci când greşim? Cei din detenţie au spus că le-ar fi ruşine de cei apropiaţi, de cei dragi, de cei percepuţi ca fiind corecţi şi buni. De ruşinea acestor oameni, şi-ar inhiba impulsul infracţional, dar, de obicei, condiţia e ca e ei să fie prezenţi. În lipsa acestora, e posibil ca ruşinea de ei să acţioneze, dar probabilitatea e destul de mică, dacă valorile nu sunt interiorizate.

Norme şi valori... Interiorizarea lor se face treptat, întâi  prin încercarea de evitare a pedepsei fizice, apoi prin căutarea recompensei materiale, anterioară interesului pentru recompensa morală, ori prin conformare la reguli stricte, urmată, în procesul evoluţiei psihomorale, de democratica abordare şi desăvârşită în stadiul superior, al conştiinţei morale mature, în care produsul ruşinii este remuşcarea.

Între teamă, oportunism, ruşine de ceilalţi şi ruşine de tine însuţi şi de Dumnezeu diferenţele sunt foarte mari. Ele pot bloca diverse manifestări comportamentale nepotrivite, le pot descuraja, dar intensitatea cu care acţionează e variabilă. Dependentă de context şi de moment, ruşinea celor aflaţi în stadii inferioare de dezvoltare morală opreşte actul nedrept doar când persoanele semnificative sunt prezente, în timp ce ruşinea celui aflat la nivelul superior de dezvoltare acţionează şi în lipsa celorlalţi.

Între cei aflaţi la niveluri inferioare de interiorizare a valorilor şi ceilaţi există un obstacol aproape de netrecut, în sensul că o persoană aflată într-un stadiu inferior al evoluţiei morale îl va oripila pe cel care şi-a interiorizat norme şi valori. De asemenea, ceea ce spune celălalt cu privire la aspectele morale i se va părea celui care nu are interiorizate normele ca fiind o poveste neadevărată. O abordare, însă, îl pune pe gânduri pe cel aflat în stadii inferioare de evoluţie morală: dacă, totuşi, îi este ruşine de cei apropiaţi şi semnificativi pentru el, iar de sine însuşi nu îi este ruşine, înseamnă că se consideră departe de sine şi nesemnificativ. De aici se poate construi.

"Revista de (re)integrare socială" revine

După o pauză destul de lungă, Revista de (re)integrare socială revine în spaţiul virtual cu articole care descriu experienţe din lupta pentru (re)integrarea socială a semenilor noştri, fie că sunt copii instituţionalizaţi, persoane cu dizabilităţi, oameni aflaţi în dificultate, deţinuţi etc.

Sunteţi invitaţi să participaţi la acest proiect toţi cei care doriţi să împărtăşiţi cu noi poveşti din viaţă, cu învăţăminte pentru toţi.

Scriem pentru că mai credem că orice om are dreptul să fie integrat şi că efortul de a trăi sentimentul de normalitate trebuie susţinut. Nimeni nu poate fi integrat dacă nu-şi doreşte asta, dar cei care vor să se integreze au nevoie de noi toţi, aşa cum şi noi avem nevoie de ei şi unii de alţii. Suntem imperfecţi şi credem că e bine să ştim asta şi să încercăm să evoluăm împreună. Alfel, am fi singuri şi autosuficienţi.