Oameni frumosi

Am participat odată la un spectacol destinat persoanelor cu dizabilităti... Era organizat cică într-o institutie de prestigiu din capitala tării, doar că...nu a avut loc în sala de spectacole, ci în foaier, în conditii umilitoare. Din fericire, protagonistii, obisnuiti, probabil, să fie tratati asa, nu s-au lăsat apăsati si au oferit un show pe cinste. Cu toate acestea, nu pot să nu mă întreb: unde este consideratia fată de acesti semeni ai nostri?

În timpul facultătii...o imagine construită în bibliotecă, despre persoanele cu dizabilităti mi-a marcat atitudinea fată de acestea. Într-o carte, al cărui autor nu mi-l amintesc acum, era descrisă situatia unui artist care trebuia să cânte la un instrument dezacordat si care, totusi, reusea să transmită emotia si frumosul către toti cei dispusi să-l asculte. Asa sunt si persoanele cu dizabilităti. Au o cruce mai grea de dus, iar eforturile pe care sunt nevoite să le facă pentru a obtine ceea ce noi primim fără să sesizăm, depăsesc puterea noastră de a ne imagina. Întrebarea care se pune e, însă: suntem noi dispusi si capabili să le sesizăm excelentza? Hmmm... N-as vrea să mă refer acum la traumele afective pe care multi le producem în sufletele lor în mod intentionat sau din indolentă, ci la atitudini pe care le-am observat în ultimul timp, chiar si la persoane care au studii în domeniu si o oarecare aplecare spre psihologie. Am văzut vizitatori apropiindu-se cu tristete de acesti oameni. O, dacă ar sti ce inimi luptătoare au, cât umor e în zâmbetele lor si câtă bucurie pentru fiecare pas câstigat! Tu, cel care te întristezi, să stii că ai venit într-un loc în care primesti mai mult decât dai. Si eu la fel am primit si sunt recunoscător.

Am mai auzit vorbindu-se despre normalitate... Oameni buni! Nu folositi acest termen, căci nimic nu este mai anormal decât normalitatea! Ati intrat vreodată într-o încăpere si ati simtit o explozie de bucurie sinceră coplesindu-vă? Nu? Atunci treceti pe la Fundatia Rafael si vorbiti cu acesti oameni frumosi. Vă veti lua plata înzecit. O fi normală sinceritatea? O fi normal să ne bucurăm când îi vedem pe semenii nostri, să avem bunăvointă, veselie, dorintă de a face ceva bun? O fi? Nu, din păcate nu mai e. Normal e să ne pizmuim, să ne zîmbim în fată, cu mâna pe cutitul din buzunar, să ne îngrijorăm pentru nimicuri si să  ne lăsăm apăsati de nevoi artificiale.

Acesti oameni nu sunt normali, ci sunt speciali...în toată spendoarea măretiei umane. Oricât ar părea de patetic ceea ce scriu, până nu veti gusta din apropierea de acesti luptători, nu veti întelege.  Cei care, zi de zi, lucrează cu ei stiu bine ce spun si ne-ar putea impartasi tuturor din bucuria care se revarsă asupra lor, chiar si atunci când sunt zile mai obositoare, ori când lupta pentru integrare devine mai grea, căci dizabilitatea nu este singura problemă cu care se confruntă, ci peste ea se pliază nepregătirea societătii, prejudecătile si ignoranta semenilor.

La Fundatia Rafael se dă lupta pentru supravietuire socială. Fiti alături!

OM

Acum doi ani am inceput un proiect de schimb de experientă cu un grup de specialişti din Olanda, care lucrau de mai bine de 20 de ani într-o organizaţie regională care se ocupă de persoanele cu dizabilităţi. Atunci am cunoscut 4 oameni cu vârste apropiate de varsta părinţilor mei, cu experinţă în domeniul social mai mare decât vârsta mea chiar, pe care i-am descoperit mai apoi ca fiind nişte oameni minunaţi ,devotaţi muncii lor, dornici de a împărtăşi din experinţa lor şi care descopereau şi se bucurau împreună cu noi de fiecare nouă informaţie. Schimbul de experintă a constat în vizite de cate o săptămână efectuate de fiecare echipa, astfel că noi am fost in Olanda de 4 ori iar ei au venit în Codlea de tot atatea ori. Două doamne şi doi domni cu care am avut bucuria de a împătăşi clipe memorabile, la muncă dar şi mai apoi. Una dintre doamne nu a mai putut veni la ultima lor vizită în România deoarece a fost diagnosticată cu cancer şi trebuia să se trateze. În noiembrie am întâlnit-o, se simţea mai bine, dar o răceală o împiedica să meargă la serviciu. Cu toate acestea, a vrut să ne întâlnească şi chiar să participe la o ultimă evaluare a proiectului.

Acum, după o luptă de câteva luni, ea nu mai este printre noi, iar astăzi am primit un mail de la familia acesteia în care erau scrise câteva rânduri de ramas bun ŞI una dintre ultimele ei dorinţe; aceea ca la ceremonie să nu îi fie aduse flori, ci donaţii pentru o fundaţie care se ocupă de problemele cancerului din Olanda şi pentru fundaţia la care lucrez.......