Şcoala de animale

“Odată demult, animalele au hotărât să facă ceva eroic pentru a se confrunta cu problemele unei “lumi noi”. Aşa că au organizat o “şcoală nouă”.

Au adoptat un program de activităţi printre care alergarea, căţăratul, înotul şi zborul. Pentru a uşura administrarea programului, toate animalele trebuiau să se pregătească la toate cele 4 materii.

Răţoiul era excelent la înot, de fapt mai bun decât instructorul lui, în schimb la zbor de-abia lua note de trecere şi la alergat ce să mai vorbim. Pentru că era foarte încet la alergat, trebuia să stea dupa ore şi chiar să renunţe la orele de înot pentru a exersa alergarea. O ţinu aşa până când, într-o zi , picioarele erau aşa de rănite încât abia obţinu o notă de trecere la cursul de înot. Dar atât cât ştia era suficient pentru cei de la şcoală, aşa că nimeni nu-şi făcu griji, cu excepţia răţoiului.

Iepurele era primul la orele de alergat, dar suferi o depresie nervoasă din cauza orelor istovitoare de înot.

Veveriţa era excelentă la căţărat, pană când descoperi ce înseamnă frustrarea la orele de zbor, unde profesorul a pus-o să pornească de la sol în sus, în loc să o pună din vârful copacului, în jos. Din cauza suprasolicitării, facu febră musculară, după care luă un 7 la căţărat şi un 6 la alergat.

Vulturul era un copil problema, aşa că era ţinut din scurt. La proba de căţărat îi bătea pe toţi ceilalţi, dar insista să-si foloseasca propriul lui mod de a ajunge in vârful copacului.

La sfârşitul anului, un ţipar anormal care putea să înoate extrem de bine, şi de asemenea, să alerge, să se caţere şi să zboare un pic, a avut cele mai bune rezultate şi a fost declarat şef de promoţie.

Coioţii nu au vrut să meargă la şcoală şi s-au luptat cu cel care adună taxele, pentru că administraţia a refuzat să adauge ca materii săpatul şi scormonitul. Ei şi-au dus copiii să înveţe la un bursuc, şi mai târziu li s-au alăturat marmotele şi popândăii pentru a pune bazele unei şcoli private.

Are fabula aceasta vreo morală?”

George H. Reavis
(“Supă de pui pentru…. suflet”, Jack Canfield, Mark Victor Hansen)

Cea mai stringentă nevoie

Cel putin o dată pe zi, pisoiul nostru vine la unul dintre noi cu privirea aceea de parcă ar vrea să ne ceară ceva anume. Nu înseamnă că vrea să mănânce sau ceva de genul ăsta. Dorinţa lui este cu totul aparte.
Dacă stai cumva jos îţi va sări în poală; daca nu, va sta acolo privindu-te melancolic, până când îl vei lua tu în braţe. Odată ce s-a aşezat bine, începe să toarcă, chiar înainte să îl mângâi pe spate, să îl scarpini sub bărbie şi să-i spui ce motănel cuminte este el. Apoi turaţia motorului lui aflat la relanti creşte; se foieşte până când îşi găseşte un loc comod. Uneori torsul scapă de sub control şi se transformă în sforăit. Se uită la tine cu ochii mari plini de adoraţie, şi îţi oferă privirea aceea pisicească lungă şi molcomă, de încredere absolută.
După un timp, încetul cu încetul, se linişteşte. Dacă vede că nu te mişti, atunci se hotăreşte să tragă un pui de somn. Dar tot atât de bine poate să sară jos din poală şi să plece la treaba lui. Se simte bine în ambele cazuri.

Fiica noastră spune mai pe scurt: “Negruţ are nevoie să toarcă”.

În gospodăria noastră, el nu este singurul care are nevoie de acest lucru; şi eu şi soţia mea ştim că această nevoie nu ţine de vârstă. Totuşi, pentru că sunt dascăl, dar şi părinte, o asociez de obicei celor mai tineri, pentru că ei simt nevoia imperioasă să îmbrăţişeze, să stea cu capul în poală, să fie luaţi de mână, să fie înveliţi şi mângâiaţi, şi nu pentru că ar fi ceva în neregulă, ci pentru că aşa sunt ei.
Există multe lucruri pe care aş vrea să le fac pentru copii. Însă, dacă ar fi să aleg unul singur, ar fi acesta: să-i ofer oricărui copil de oriunde, cel puţin o şedinţă de tors pe zi.
Copiii, ca şi pisicile, au nevoie să toarcă.

Fred T. Wilhelms
(„Supă de pui pentru suflet”)