Nevoia de echilibru

Unul dintre spectacolele de teatru sustinute de detinuti anul trecut a fost urmat de o emisiune TV. Actorii amatori au fost valorizati, au reusit să se exprime si în afara scenei, au fost bine primiti de comunitate, s-a discutat despre fenomenul infractional si despre eforturile de reintegrare socială... Toate bune si frumoase, până a doua zi, când...cineva m-a anuntat că i-a dispărut un portmoneu în timpul emisiunii sau după aceea... Nu stia precis si nu a emis nicio presupunere, dar... Hmmm... Mi-as fi dorit să fiu sigur că nu băietii care au participat la piesă l-au făcut dispărut... Nu era usor deloc să alung suspiciunea. Încercam să reconstitui fiecare moment si să mă gândesc când ar fi putut să fure. Nu prea aveau când. Oamenii fuseseră perchezitionati, nu aveau cum să folosească actele si nici măcar banii, nu aveau unde să le ascundă... Îmi plăcea să cred că nici nu ar mai fi făcut asta... Totusi...

Au trecut câteva luni si doamna căreia îi dispăruse portmoneul m-a anuntat că a fost găsit. Era într-o stare bună, afară, în orasul în care noi am fost oaspeti doar pentru câteva ore, deci nu puteau fi actorii nostri amatori... Doamna, eu si toti cei care am aflat despre portmoneu ne-am îndoit, dar, din fericire, nu am făcut nimic care să-i afecteze pe cei care au pornit pe drumul cel bun.

De multe ori, fostii detinuti se vor întâlni cu neîncrederea semenilor... E bine să învete să înteleagă prejudecătile celorlalti si, pentru ca totul să fie mai convingător, putem apela la propriile lor preconceptii. Cu toate acestea, nu strică un echilibru între nevoia de încredere si cea de control. Înclinarea necontrolată a balantei strică. Fiecare om este unic, iar cresterea încrederii în capacitatea omului de a se schimba în bine e o hrană de care avem nevoie. După o perioadă de foamete, omul trebuie să primească hrana în mod treptat. Putin câte putin, dar să o primească.

Chiar... Oare câti dintre cei care lucrăm cu detinutii mai credem în reintegrarea socială?

Teatrul...o nouă aventură

Teatrul... Abia ne-a trecut bucuria prilejuită de Festivalul de Teatru pentru Detinuti si de turneul care i-a urmat... După câteva luni de pauză...încep pregătirile pentru editia viitoare. De luni, trupa de teatru a Penitenciarului Codlea se reuneste pentru prima repetitie...

Dincolo de actul artistic, am încercat să văd rolul teatrului în pregătirea pentru viată a actorilor amatori. Îi priveam pe detinuti punând foarte mult suflet în prepararea fiecărei scene si aveam senzatia că, pentru unii dintre ei, era pentru prima dată când încercau să se îngrijească de ceea ce aveau să dăruiască.

Să începi cu seriozitate să realizezi ceva, să-ti faci un plan pe care să-l urmezi cu rigurozitate, să-l duci la bun sfârsit si să te bucuri de succes... Fiecare om are nevoie de o astfel de experientă în viată.

Întorcându-ne de la festivalul de anul trecut, i-am întrebat pe detinutii actori cu ce simt ei că îi ajută teatrul pentru reintegrarea lor socială. S-au uitat la mine putin mirati. Nu simteau că se mai pune problema pregătirii pentru reintegrare. Erau deja parte din societate. Tocmai simtiseră gustul plăcut al succesului si nu-si mai puneau problema neintegrării. După câteva momente de gândire, mi-au răspuns, totusi. Era satisfactia muncii în echipă... Într-adevăr, după atâtea repetitii si după multe spectacole, reuseau să se completeze foarte bine, să-si acopere unii altora greselile, să improvizeze împreună si, cu adevărat, să facă spectacol.

Mi-a plăcut să văd că nu sufereau de "sindromul artistilor detinuti", adică nu erau tentati să santajeze înainte de spectacol. De asemenea, treceau foarte usor de pe scenă în camera de detinere. Întotdeauna mi se părea cea mai dură experientă revenirea la statutul de detinut, după coborârea de pe scenă. Stiti... A doua zi după revenirea de la Nottara, unul dintre actorii-detinuti foarte apreciati freca scările pe care treceau sute de colegi de-ai lui. Avea aceeasi tragere de inimă ca si la repetitii. M-a impresionat să-l văd atât de implicat.

Nu pot să nu mă gândesc, totusi, că unul dintre cei care au participat la piesa de acum doi ani s-a liberat si a recidivat infractional. Pe el participarea la spectacol nu l-a ajutat. Nici pe bietul Papan nu l-a ajutat, desi a păsit pe covorul rosu de la Berlin, după ce a jucat în "Eu când vreau să fluier, fluier", de Florin Serban.

Fenomenul infractional este mult mai complex, salvarea celor care au alunecat pe această pantă nu e simplă si nici nu există o retetă universal valabilă, dar calea deschisă de teatru e un bun început, căci oamenii învată care este pretul reusitei, au sansa să si guste din ea, muncesc împreună, dăruiesc si primesc, respectă un program, se simt valorizati... Dacă reusesc să-si managerieze stima de sine, să o transforme în energie si nu în supraestimare, dacă retin sensul pozitiv al reusitei, se pot elibera si prin teatru.

E drept, multe sunt de spus despre teatru... Cine ne opreste? O nouă aventură începe. Festivalul va reuni mai multe trupe... Zeci de detinuti vor porni la drum si tot atâtia vor putea câstiga cursa spre viată. Teatrul îi eliberează pe cei care vor cu adevărat să redevină liberi.

P.S.: Îi multumim lui Gabriel Costea, actorul brasovean alături de care începem a treia aventură consecutivă. El aduce libertatea mai aproape de Penitenciarul Codlea.

Lacrimi amare...

Am întâlnit un tânăr dintr-o familie săracă... Părintii săi au avut un accident în care tatăl a murit... Mama îi era în comă, iar el era mai sărac decât oricând. Asta nu l-a oprit să-i promită medicului bani, fără să stie de unde îi va lua. Poate de la cămătari? Da, exact de acolo... 500 de euro s-au făcut 1000 în scurt timp, apoi 1500 si au sfârsit prin a ajunge la 2500. Ce credeti că a făcut pentru a-si plăti datoria?

Acum si-a plătit-o. Mama lui e sănătoasă, dar îi plânge de dor...

Prevenirea infractionalitătii (3)

Ori de câte ori le-am vorbit tinerilor, în cadrul actiunilor de prevenire a infractionalitătii, am simtit nevoia să mă refer la minciuna/adevărul de la baza fiecărei actiuni/inactiuni. Am mai amintit pe acest blog vorba părintelui Bastovoi, în fata justificării menite să ne scape de remuscarea firească a celui care se codeste atunci când i se cere ajutorul. Ne spunea părintele că, în loc să ne tot găsim motive pentru care, chipurile, nu ar util să ajutăm, adică în locul ipocritelor rationalizări, să punem simplul si sincerul: "Nu-i asa că esti purcel si nu vrei să ajuti?"

La baza oricărei actiuni imorale stă o minciună sau cel putin un gând ipocrit. Să ne imaginăm o coadă la...orice. Cine are chef să stea la coadă? Nimeni. Dacă ne-am băga în fată? Ar fi ceva, dar am avea nevoie de un gând care să ne scape de sentimentul de vinovătie. Dacă la coadă stau pensionari, am putea să ne spunem că ei au destul timp, că doar sunt în pensie, nu? Storc banii poporului si mai vor să ne ia si timpul, nu? Dacă e vorba despre femei însărcinate care asteaptă cuminti la coadă, ce? Le-am lăsat noi însărcinate? Probabil sunt în concediu prenatal, asa că si ele au timp. Noi, bineînteles, ne grăbim.

Ei bine, dacă pentru a ne aseza cu nesimtire în fată depunem un astfel de efort pentru a ne minti, cu atât mai mult ne putem gândi la minciuni care însotesc fiecare act imoral si, mai ales, ilegal.

Dacă ati auzi sau ati citi rationalizările pedofililor, ati vedea că ei utilizează o filosofie destul de sofisticată, tocmai pentru a-si justifica teribilele pulsiuni. Traficantii de droguri, la rândul lor, au o serie de rationalizări cu argumente istorice, filosofice si pseudostiintifice. Cu cât infractiunea este mai urâtă, cu atât minciunile care stau la baza ei sunt mai sofisticate. De obicei, minciunile care stau la baza infractiunii pe care o comite traficantul de droguri se potrivesc cu cele ale potentialilor consumatori.

Cei care promovează infractiunea si imoralitatea, fie că sunt "gulere albe", uneori persoane apreciate, prin urmare, cu atât mai periculoase, fie că sunt niste personaje dubioase de la colt de stradă, aduc cu ele minciuna.

Orice actiune de prevenire a infractionalitătii promovează, prin urmare, adevărul în amănunt, vădirea minciunii care stă la baza gândului imoral.

"Învată să te privesti asa cum esti, iar...dacă uneori te rusinezi, esti pe drumul cel bun..." Asta ar fi esenta unei lectii de prevenire a infractionalitătii.

Prevenirea infractionalitătii (2)

Mai avem cam o jumătate de oră până la întâlnirea cu elevii clasei a XII-a de la singurul liceu al unui linistit orăsel transilvan... Intrăm într-o patiserie... O plăcintă, o cafea, o poveste si o...manea. La iesire...cum nu se poate mai bine: ne salută un fost detinut, coborât dintr-o masină cam ponosită (nici infractorii nu mai sunt ce au fost) si intră în vorbă cu noi... Aflu că tocmai a fost la politie, pentru o verificare "de rutină"... Figurile prietenilor săi, încă necunoscute nouă, nu par a sustine strădania lui de a se zugrăvi ca băiat bun... Nici nu e cazul. Nu păcăleste pe nimeni.

Ne grăbim spre liceu, iar fostul si viitorul detinut ne urează toate cele bune... Intrăm în clasă... Elevii par mai putin interesati de subiect...pentru putin timp. Zumzetul lor, însă, se diminuează, câteva hăhăituri mai izbucnesc, apoi...linistea se asterne si elevii redevin cei din urmă cu 12 ani, când stăteau cumintei în băncutele lor si sorbeau fiecare cuvânt al învătătoarei. Treptat, arcuitele întrebări tâsnesc cu istetime si culeg cu sârg răspunsuri... Armonia se asterne în sală si simtim bucuria de a fi acolo...

Ora se termină, iar noi mai rămânem la o cană de vorbă cu directorul scolii... Ne-a plăcut în acea scoală si iesim cu sentimentul lucrului bine făcut... La iesire...câteva eleve trec vesele pe lângă noi... Sunt asteptate... Într-o doară...mă uit spre cel care le asteaptă... Privirea îmi rămâne atintită spre el. Mda... E chiar...fostul...viitor...detinut. Or fi participat fetele la ora destinată prevenirii infractionalitătii, n-or fi participat? S-o fi prins ceva de ele? Doar viitorul va descoperi asta, dar nu oricui.

P.S.: Cunosc multi fosti detinuti despre care cred cu tărie că sunt si vor rămâne oameni liberi, dar acesta, din păcate, mai are multi pasi de făcut spre libertate. Da, asa e... Prevenirea recidivei e o formă de prevenire a răspândirii infractionalitătii.

Prevenirea infractionalitătii (1)

Prevenirea infractionalitătii este una dintre misiunile nobile ale oricărui adult implicat în formarea tinerilor. E posibil ca tinerii să perceapă oarecum superficial ideea de privare de libertate. Am întâlnit oameni care, păcăliti de faptul că detinutii au acces la televizor, au senzatia că detentia nu e atât de gravă.

Vă propun să faceti cu tinerii, în cazul în care nu aveti posibilitatea efectuării unor vizite la penitenciar, a unor discutii cu persoanele private de libertate si cu cei care se ocupă de ele, ori chiar si atunci, un mic exercitiu de imaginatie...

Spuneti-le asa:

"Să ne imaginăm că, pentru o greseală pe care ati făcut-o, părintii vostri au luat decizia de a vă interzice să iesiti din camera voastră o zi... Cum credeti că ar fi? Neplăcut, nu? Neplăcut, dar... trece...

Hmmm... Dar să ne imaginăm că pedeapsa nu ar fi de o zi, ci de o săptămână... Dar dacă...ei ar lua decizia de a vă interzice, pentru acea săptămână, accesul la calculator si la telefonul mobil?

Să ne imaginăm mai departe că pedeapsa nu ar fi de o săptămână, ci de o lună... Sau de un an...

Un an...petrecut în camera voastră, în care vă simtiti în sigurantă... Dar cum ar fi dacă...în loc de camera voastră...pedeapsa ar trebui să o faceti într-o cameră ostilă, cu gratii, cu o usă metalică...o usă care sună puternic...cu zăvoare... Iar acolo nu ati fi singuri...ci împreună cu alte persoane, care...au ajuns acolo pentru tot felul de infractiuni: violuri, vătămări corporale, omor etc."

Exercitiul de imaginatie se poate opri aici sau poate fi continuat... Efectul său este mereu puternic. Nimănui nu i sa va mai părea că detinutii o duc bine... Apoi...pot fi povestite diverse situatii în care au ajuns tinerii care au comis infractiuni. Pe liceeni i-a pus mereu pe gânduri cazul unui băiat care era în clasa a XI-a la un liceu foarte bun si care a comis, în urmă cu 12 ani, o infractiune pentru care a primit o pedeapsa pe care încă o mai execută...

De obicei, ei reactionează încă de la pedeapsa de o săptămână, mai ales când, în cadrul exercitiului de imaginatie, nu mai au acces la calculator si la telefon mobil. Pedeapsa de a sta un an în camera lor li se pare îngrozitoare, iar varianta unei camere ostile li se pare de neconceput, iar varianta ca în camera aceea să stea cineva 3, 5 sau 10 ani li se pare de-a dreptul de neimaginat. Cazul concret al celui care a executat 12 ani trezeste interesul total pentru mesajul preventiv. De atunci...le puteti spune orice. Nu mai aveti nicio sansă de a deveni plictisitori. Chiar si cei mai reticenti si mai putin atenti la început, vor fi aliatii vostri...

Am văzut si am auzit abordări diferite... Fiecare poate fi eficientă, dacă tinerii devin interesati si responsabilizati. Am atâtea să scriu despre prevenire... Cu greu...mă opresc aici. Stiu că si voi aveti multe idei. Oricum...voi mai reveni... :)

Prevenire si reintegrare

Am oprit azi la o benzinărie din Brasov si un angajat s-a grăbit să mă ajute să alimentez. Recunoscându-mă, însă, avântul lui s-a mai domolit. Totusi, s-a apropiat... L-am salutat si i-am zâmbit... I-am înteles ezitarea si i-am respectat atitudinea. Întelegând că n-am să-l dau de gol în fata celor de la benzinărie, a redevenit el însusi si zâmbetul i-a reapărut pe fată. Apoi...a intrat în vorbă cu mine. Am înteles că a găsit acest loc de muncă, plătit binisor, că îsi continuă studiile liceale începute în perioada detentiei, că patronul nu stie nimic despre cazierul său si că e convins că nu ar fi fost angajat, dacă s-ar fi aflat că a fost în penitenciar.

Din păcate, omul a fost nevoit să-si reînceapă viata în libertate mintind, chiar si prin omisiune, iar eu i-am fost complice... E putină ipocrizie în toată această idee de reintegrare într-o societate tot mai tepoasă si mă bucur să văd că mai sunt tineri care încă mai reusesc.

Tot astăzi...am întâlnit câtiva tineri de la un liceu... Prevenirea e, întotdeauna, mai eficientă decât recuperarea... Cel putin...asa pare... Nu stiu de ce îmi trec prin minte versurile lui Eminescu: "Alte măsti, aceeasi piesă,/Alte guri, aceeasi gamă". Dintre ei sau dintre altii, unii vor aluneca pe nesimtite, fără să se poată agăta de ceva stabil. Păcat că vor fi nevoiti să simtă duritatea căzăturii si apoi, cu greu, se vor strădui să se ridice... O societate cu modele discutabile, nesigure, cu un sistem de învătământ trist, incapabilă să-i sprijine pe cei aflati în dificultate, se grăbeste să-i respingă pe cei care vor să se întoarcă. Societatea... Hmmm... Societatea suntem noi...

Revista se bazează pe voi...

Remuscări vitale

Într-o zi...a venit la consiliere un detinut care avea o problemă deosebită de a celorlalti... Mai avea câteva luni până la liberare, era condamnat pentru o vătămare corporală gravă, iar victima lui era imobilizată în cărucior... Omul stia că se va libera si că, întorcându-se în sat, va da ochii cu fosta lui victimă, cu sotia si cu copiii celui pe care l-a mutilat... Îi era rusine... Nu îl ajuta decât gândul că a fost pedepsit si că si-a ispăsit pedeapsa pentru ceea ce a făcut. Cu toate acestea...avea încă remuscări...

Uitându-mă la el...mă gândeam că durerea îi subliniază umanitatea si că sistemul său axiologic functionează. Niciun om nu poate să-i ia această durere, dar ea l-a păstrat viu din punct de vedere moral. Fiecare om care-l ascultă si care empatizează cu el îl mai ajută, iar timpul va mai estompa din intensitatea suferintei, dar semnificatia ei rămâne. Dacă vreodată mă voi mai întâlni cu acest om, sunt sigur că-l voi vedea întorcându-se de la muncă si voi afla despre el că s-a străduit să mai repare...atât cât a fost posibil...

Poate că vi se pare un fapt normal cel pe care vi l-am povestit, dar...în contextul penitenciar... este, totusi, una dintre exceptii....

Iubirea si reintegrarea socială

Când cineva ajunge după gratii, senzatia stranie de singurătate îl cotropeste... Este în cameră cu încă 5, 6, 8, 10 persoane, întâlneste alte câteva sute, dar tot singur se simte...

Indiferent cât de mult a gresit, omul tot în libertate îsi caută persoanele care-i pot oferi o oarecare securitate afectivă. Părintii, bunicii, fratii, sotia/iubita, eventual copiii, apoi prietenii ori alte cunostinte formează edificiul afectiv de care oricine are nevoie... Acesta e puternic zguduit când omul comite o infractiune si ajunge după gratii.

De obicei, nu doar gratiile îi despart pe oameni, ci multiplele obiceiuri rele, egocentrismul, afundarea într-un stil de viată hedonic... Fierul rece schimbă raporturile, cel putin temporar. Astfel, un fiu care nu prea dădea pe acasă devine brusc dornic să fie lângă ai lui, un sot neglijent începe să-si facă griji pentru sotia sa, un părinte putin interesat de copii ajunge să plângă si să le ducă dorul acestora, manifestând o preocupare crescută fată de ei... Paradoxal, ceea ce părea că îndepărtează, apropie uneori. Desigur, sunt si oameni care au ajuns accidental să comită infractiuni si care au avut si îsi păstrează sentimentele intacte. De fapt, în detentie omul are, din punct de vedere afectiv, cam ceea ce a cultivat. Rareori se întâmplă ca el să primească mai mult sau mai putin decât el însusi a sădit, ori a întretinut în libertate.

Bineînteles, iubirea părintească e neconditionată...sau...asa se spune. Totusi, uneori ea păleste. Se produce un cerc vicios...în care nu se mai distinge începutul neiubirii. Alteori, această iubire devine salvatoare, precum cea a tatălui fiului risipitor.

Cu totul diferită este, însă, iubirea din familia constituită sau pe cale de constituire. Iubirea eternă, cântată si versificată deseori, nu e mereu asa. De multe ori, cei care sunt obisnuiti să comită infractiuni au prea putină poezie în relatiile lor, se simt atrasi de persoane fără consistentă si, la primul hop, rămân singuri. Chiar dacă emotiile sunt reale si puternice, iubirea aceea de început se transformă cu greu în sentiment, căci oamenii nu prea au timp să se cunoască si să-si primească partenerii, cu toate ale lor.

Am întâlnit si detinuti care aveau o familie închegată, care erau deja căsătoriti de câtiva ani buni si care au trecut deja prin încercări împreună. Ceea ce au investit a rămas, sotiile i-au sustinut, i-au asteptat, grea le-a fost pedeapsa, dar au avut locsorul lor pregătit în familie si au rezistat. Altii, descurajati de pedeapsa mare si temându-se de trădare, au preferat să fie ei cei care renuntă si s-au despărtit. Multi si-au supraevaluat relatiile, s-au mintit singuri, chiar si când nimic din realitate nu le sustinea versiunea. Au fost si unii care s-au simtit terminati, altii care au luptat ca pentru o proprietate care li se cuvenea, nu întotdeauna cu mijloacele cele mai oneste si mai pline de iubire... S-a întâmplat si ca detinutii să manipuleze, astfel încât să convingă de iubirea lor persoane naive si să profite până la liberare, ori chiar după, de confortul afectiv si material pe care astfel de relatii îl aduc. Nu am epuizat varietatea situatiilor si vă invit să aduceti completări, nu înainte, însă, de a spune că persoanele din peniteciar si cele din libertate, cu care detinutii interactionează, fac parte dintr-o lume complexă, în care orice se poate întâmpla, chiar si înfiriparea si mentinerea iubirii.

De aceea, închei cu întrebarea: credeti că, dacă se îndrăgosteste, o persoană care a fost în detentie...are mai mari sanse să rămână liberă?

P.S.: Recitind textul, mi-am dat seama că si pentru persoanele care nu au fost în detentie sunt valabile multe dintre situatiile descrise mai sus. Sau nu... Ce ziceti?

1-8 martie: săptămâna de aur a reintegrării femeilor, minorilor si tinerilor privati de libertate

Perioada 1-8 martie este una foarte prielnică reintegrării sociale. Mamele din detentie sunt mult mai sensibile... De asemenea, fiii privati de libertate...simt si ei mai puternic legăturile de neînlăturat pe care le au cu mamele. Părintele Bastovoi spunea că, ori de câte ori vrei să îmbunezi pe cineva, e bine să-i vorbesti blând si să-l aduci cu gândul si cu sufletul spre părinti. În copilărie, cel putin în cea mică, toti am fost drăgălasi si buni. În timp, am devenit cei ce suntem, dar niciodată nu vom fi mai inocenti decât atunci când eram micuti.

În penitenciarele unde sunt femei, de obicei, în această săptămână, vin copilasi si cântă, spun poezii, aduc ghiocei... Nu am văzut detinută căreia lacrimile să nu-i scalde obrajii în aceste zile. Sufletele se deschid si receptivitatea creste. După un timp, ele se închid la loc, dar...ceea ce au primit rămâne. Îmi aduc aminte... Era o detinută la noi care era mereu sanctionată pentru că lua legătura cu detinutii pe căi ilegale. În timpul unei serbări de 8 Martie...a fost atât de impresionată, încât a izbucnit în plâns. Am consiliat-o si mi-a povestit despre copilasii ei, despre cât suferă de dorul lor... Am vorbit despre pasii ei spre libertate, despre ceea ce face ea ca să revină lângă copii. A doua zi...deasupra geamului pe care ea comunica ilegal cu detinutii era scris mare: "Îmi iubesc copiii!" Am privit afisul si mi-a spus că stie ce o îndepărtează de copii, că, pe de o parte, legăturile ilegale cu detinutii bărbati înseamnă sanctiuni, pe de altă parte, tot aceste legături înseamnă să se mentină în zona infractională, iar ea nu-si doreste asta. E drept, după un timp...afisul a dispărut, dar ceva s-a miscat...

În ceea ce-i priveste pe fiii privati de libertate, si pentru ei este o perioadă care le poate fi utilă. Într-un an, stiind că minorii si tinerii au tendinta de a-si zugrăvi chipuri diferite si de a se comporta oportunist, am pregătit o piesă de teatru inspirată din psihodramă. Astfel, stiind că într-un fel se purtau când erau doar ei între ei, cu totul altfel când eram noi de fată si într-un mod diferit fată de mamele lor, m-am gândit să imaginez scene din cameră si din afara camerei, chiar de la sectorul vizite, folosind măsti. În timpul discutiilor dintre ei, detinutii foloseau măstile "de smecheri", în relatia cu personalul penitenciarului îsi puneau măstile de "băieti buni", iar fată de mame aveau, bineînteles, măsti de "îngerasi". Toate bune si frumoase...când ei foloseau măstile consecutiv, dar...când se întâlneau toti... Mda... aveau doar două mâini si trei măsti... Conflictul interior crestea în timpul piesei, căci sentimentul inautenticitătii si aparitia unor stresori concomitenti (trei de afară si unul interior) tulbură echilibrul omului. În sală erau mame-actrite, adică detinute care jucau roluri de mame, si mamele reale. Rolul principal era jucat de un tânăr a cărui mamă stătea, "întâmplător", chiar în primul rând, alături de mama actrită, căci actritele erau răspândite prin sală. Ideea e că a crescut conflictul interior al personajului principal si, la un moment dat, luând toate cele trei măsti din carton, le-a rupt, le-a trântit, a călcat pe ele, s-a îndreptat spre mama lui si, cu lacrimi (reale) în ochi, a spus: "Mamă, de ziua ta...îti dăruiesc chipul meu, fără nicio mască, asa cum tu l-ai făcut...". După cum spuneam, mama stătea lângă mama-actrită, dar ultima scenă era a ei, asa că el s-a îndreptat spre mama lui. La rândul lor, toti ceilalti detinuti si-au rupt si aruncat măstile si si-au îmbrătisat mamele. Nu am văzut niciodată o scenă mai impresionantă si stiu că totul s-a asezat în inimile lor, ca liant al libertătii.

Tin să subliniez că măsti sunt mai multe, iar purtătorii lor nu sunt doar detinutii, dar atunci era vorba despre ei... :)

Prin urmare, stim că iubirea de mamă si gândul la copilărie ne sunt aliati de seamă... Ce ne-ar putea opri să ne asumăm total această aliantă?

Primăvara latentă

Mai ninge un pic, mai poposeste gerul... Primăvara, însă, se întoarce... Cu cât întârzie mai mult, cu atât freamătul asteptării este mai viu, iar bucuria revederii e mai mare. Să ne primenim sufletele, entuziasmul să picure din ele si veseli mugurii să ne plesnească-n rod...la vremea lor!