Parteneriat între Penitenciarul Codlea și Fundatia Rafael pentru asistarea persoanelor cu dizabilități aflate dincolo de gratii

În penitenciarele românesti se fac eforturi pentru reintegrarea socială a persoanelor private de libertate... Fie că sunt programe de alfabetizare, de continuare a studiilor, de formare profesională, ori programe de educație civică, de dezvoltare a culturii de generale, de educație civică, de dezvoltare a abilității de luare a deciziilor corecte, de diminuare a agresivității, programe antidrog, antialcool, programe de diminuare a riscului de a recidiva si multe altele, fiecare deținut are acces la educație și la asistență în vederea recuperării sale morale.

Există, însă, persoane al căror acces la programe este limitat din cauza stării lor... Sunt persoanele cu dizabilități... Da, și în penitenciare există astfel de persoane... Fie că au probleme de auz, de vedere, deficiențe mintale, fizice ori probleme generate de diverse tulburări psihice, dizabilitățile sunt evidente. Ele au dificultăți de integrare specifice și au nevoie de sprijin. De aceea, Penitenciarul Codlea a încheiat un parteneriat cu Fundația Rafael pentru ca, săptămânal, voluntari sau specialiști ai fundației, în colaborare cu psihologii penitenciarului, să acorde asistenta optimă, de care și aceste persoane cu dizabilități au nevoie. 

De la 1 martie a început un astfel de program, o adevărată provocare profesională. În prima ședință ne-am cunoscut, am stabilit împreună ceea ce așteptăm de la un astfel de program, am stabilit regulile grupului (sunt 12 participanți) și am creat o emblemă care a cuprins simboluri comune.  

Stati alături de noi! Vă vom ține la curent. :)

O zi la Fundaţia Rafael

Deşi sufăr de Tetrapareză spastică şi sunt imobilizată într-un scaun cu rotile, am urmat cursurile unei scoli normale, apoi liceul, iar acum sunt studentă la Comunicare şi Relaţii Publice în ultimul an, toate acestea cu sprijinul moral şi financiar al părinţilor.

Nu pot spune că am fost tratată diferit, profesorii m-au privit mereu ca pe un copil normal şi au a avut întodeuna răbdarea necesară pentru a evolua şi a scoate tot ce e mai bun din mine, eu fiind întotdeuna printre primii şi încercând mereu să dau un exemplu celor din jur.

 Cât despre colegi, trecând peste faptul că trebuia să le reamintesc că sunt diferită şi că am nevoie de ajutorul lor, m-au ajutat şi ei cum au putut, iar cel mai distractiv moment era acela în care ne îmbarcam cu toţii pentru a chiuli de la ore şi a petrece un timp înpreună, încercând să uităm de teze, examene si alte “griji “ specifice vârstei. Evident că nu puteam lipsi de la acele escapade, care acum se numără printre cele mai frumoase amintiri din perioada liceului, am colegii care mă mai aduceau acasă după ore si colegii care mă vizitează cu mult drag şi în ziua de astăzi, făcându-mi ziua mai frumoasă. Iar, de departe, cea mai frumoasa surpriză a fost majoratul organizat de colegii mei, care în acea zi au făcut tot posibilul pentru a mă simţi bine şi a uita de probleme şi pentru asta le sunt recunoscătoare. Şi totuşi...parcă ceva lipsea, parcă nu mă simţeam cu adevărat în largul meu.

Toate acestea s-au schimbat în momentul în care am devenit beneficiar al Centrului de zi “ Rafael “, fundaţie care se ocupă cu integrarea în societate şi îmbunătăţirea calităţii vieţii a persoanelor cu dizabilităţi.

Trebuie să recunosc că la început mi-a fost foarte greu să mă integrez, majoritatea beneficiarilor având o deficienţă mentală. Dar, odată cu trecerea timpului mi-am dat seama că fiecare dintre ei are ceva special şi că mă simt onorată să fiu înconjurată de astfel de oameni. Cu toţii mi-au demonstrat cât sunt de speciali, ei nu cer nimic în schimbul ajutorului necondiţionat pe care mi-l oferă de cele mai multe ori fără să cer asta. Singura răsplată pentru ei este zâmbetul candid al celui sau celei pe care au ajutat-o. Acolo toţi suntem egali şi toţi suntem trataţi de la egal la egal. Acolo nimeni nu îşi dă ochiade şi nici nu auzi expresii de genul: “vai săraca” sau “ce ai păţit?”. Toţi beneficiarii sunt  împăcaţi cu soarta care le-a fost hărăzită şi trăiesc fiecare clipă la intensitate maximă. Nu cer decât afecţiune, iar specialiştii fundaţiei le-o oferă din plin. De aceea acolo m-am simţit cu adevărat integrată şi am simţit că pot fi de folos societăţii.

 Am fost plecată trei săptămâni şi deja am simţit lipsa celor de acolo: colegii, specialiştii şi toţi cei care se implică trup şi suflet pentru a ne face viaţa mai bună. Vestea bună este că ne vom revedea curând şi nu uitaţi:

“Împreună putem crea o lume specială!!!!!!.”

Fundatia Rafael si darul înmiit

De un an si câteva luni sunt voluntar la Fundatia Rafael... Obisnuit, timp de 15 ani, la locul de muncă, să lucrez pe feedback negativ, nu am asteptat să primesc... Voluntariatul, însă, îti dăruieste cât nu visezi... Cele mai frumoase daruri vin din gesturile copiilor, din inocenta si din firescul lor... 

În timpul unei activităti de ludoterapie, aflând că e ziua de nastere a unui băietel cu sindromul Down, l-am strigat pe nume si l-am întrebat câti ani a împlinit... Preocupat încă de joc, mi-a răspuns într-o doară... Când, însă, i-am urat "La multi ani!" a urmat transformarea: chipul lui rotunjor s-a umplut de zâmbet, piciorusele s-au arcuit, animate de o atât de sinceră veselie, mâinile lui s-au deschis ca bratele divine si s-a îndreptat cu pasi repezi spre mine...cuprinzându-mă într-o îmbrătisare care toată bucuria copilăriei o păstra, dăruind-o în acelasi timp... 

Nimic mai plin de vitalitate decât zâmbetul unui copilas... Din fericire, acesta este doar un exemplu... Fundatia Rafael e un izvor de viată, e entuziasmul si profesionalismul angajatilor, e dorinta persoanelor cu dizabilităti de a trăi firesc, e spatiul în care îsi duc lupta acesti oameni condamnati să fie eroi veseli si darnici, e locul în care, oricât ai dărui, rămâi dator. 

Dacă nu credeti, veniti si voluntariati! Veti deveni dependenti de asta. Dacă timpul nu vă permite, legati-vă gestul altruist de sustinerea financiară a Fundatiei Rafael sau a altei fundatii care se preocupă de persoanele cu dizabilităti si el se va transforma în cea mai firească nevoie de a rămâne alături de acesti oameni! 

Încercati! Din egoism, din pur egoism... Veti primi înmiit. :)

Beneficiarii Fundatiei Rafael pregătesc un nou dar teatral

Fundatia Rafael, specializată în asistarea persoanelor cu dizabilităti, a sustinut o serie de spectacole de teatru inspirate din vietile si preocupările beneficiarilor săi. “Primăvara sufletelor”, ultima piesă pregătită până în prezent, a încoltit odată cu primii ghiocei de anul acesta, sub forma unei idei, a crescut lin, a înflorit în miezul primăverii, în toată splendoarea actorilor săi si a dat roade în lunile mai-iunie, când, de pe diverse scene, spectatorii au fost invitati să simtă savoarea trudei de zi cu zi a actorilor, care au stiut să-si descopere abilităti, dincolo de dizabilitati, acolo unde este Omul, în toată splendoarea lui.

Ceea ce mi s-a părut, însă, fascinant, a fost că, desi roadele artistice au fost culese pe îndestulate de toti cei care au trecut pragul sălilor în care au avut loc spectacolele, unele dintre fructe au hrănit seminte. Astfel, ultima zi a spectacolelor a fost impregnată, pe lângă emotiile firesti ale dăruirii către public, de întrebarea: “Când începem o nouă piesă?” Ca o briza învăluitoare s-a răspândit si se auzea aceasta întrebare venind de pe buzele fiecărui actor.

Era începutul lunii iunie… Freamătul pregătirii unui nou spectacol începuse… Semintele n-au mai fost răspândite de mâinile celor care se îngrijeau, căci singure au coborat din fructele coapte si s-au asezat, noi plante să aducă la suprafată.

Astfel, încet-încet, o nouă piesă de teatru a început să prindă contur. Asezati stând la mese, ideile au început să curgă, să se deseneze frumos într-un peisaj comun impresionant, să se astearnă pe hartie și, în curând, să dea viată unei noi povesti despre perseverentă, prietenie si talent.

Noi am început… Primul gong îl veti auzi la toamna. J

Oameni frumosi

Am participat odată la un spectacol destinat persoanelor cu dizabilităti... Era organizat cică într-o institutie de prestigiu din capitala tării, doar că...nu a avut loc în sala de spectacole, ci în foaier, în conditii umilitoare. Din fericire, protagonistii, obisnuiti, probabil, să fie tratati asa, nu s-au lăsat apăsati si au oferit un show pe cinste. Cu toate acestea, nu pot să nu mă întreb: unde este consideratia fată de acesti semeni ai nostri?

În timpul facultătii...o imagine construită în bibliotecă, despre persoanele cu dizabilităti mi-a marcat atitudinea fată de acestea. Într-o carte, al cărui autor nu mi-l amintesc acum, era descrisă situatia unui artist care trebuia să cânte la un instrument dezacordat si care, totusi, reusea să transmită emotia si frumosul către toti cei dispusi să-l asculte. Asa sunt si persoanele cu dizabilităti. Au o cruce mai grea de dus, iar eforturile pe care sunt nevoite să le facă pentru a obtine ceea ce noi primim fără să sesizăm, depăsesc puterea noastră de a ne imagina. Întrebarea care se pune e, însă: suntem noi dispusi si capabili să le sesizăm excelentza? Hmmm... N-as vrea să mă refer acum la traumele afective pe care multi le producem în sufletele lor în mod intentionat sau din indolentă, ci la atitudini pe care le-am observat în ultimul timp, chiar si la persoane care au studii în domeniu si o oarecare aplecare spre psihologie. Am văzut vizitatori apropiindu-se cu tristete de acesti oameni. O, dacă ar sti ce inimi luptătoare au, cât umor e în zâmbetele lor si câtă bucurie pentru fiecare pas câstigat! Tu, cel care te întristezi, să stii că ai venit într-un loc în care primesti mai mult decât dai. Si eu la fel am primit si sunt recunoscător.

Am mai auzit vorbindu-se despre normalitate... Oameni buni! Nu folositi acest termen, căci nimic nu este mai anormal decât normalitatea! Ati intrat vreodată într-o încăpere si ati simtit o explozie de bucurie sinceră coplesindu-vă? Nu? Atunci treceti pe la Fundatia Rafael si vorbiti cu acesti oameni frumosi. Vă veti lua plata înzecit. O fi normală sinceritatea? O fi normal să ne bucurăm când îi vedem pe semenii nostri, să avem bunăvointă, veselie, dorintă de a face ceva bun? O fi? Nu, din păcate nu mai e. Normal e să ne pizmuim, să ne zîmbim în fată, cu mâna pe cutitul din buzunar, să ne îngrijorăm pentru nimicuri si să  ne lăsăm apăsati de nevoi artificiale.

Acesti oameni nu sunt normali, ci sunt speciali...în toată spendoarea măretiei umane. Oricât ar părea de patetic ceea ce scriu, până nu veti gusta din apropierea de acesti luptători, nu veti întelege.  Cei care, zi de zi, lucrează cu ei stiu bine ce spun si ne-ar putea impartasi tuturor din bucuria care se revarsă asupra lor, chiar si atunci când sunt zile mai obositoare, ori când lupta pentru integrare devine mai grea, căci dizabilitatea nu este singura problemă cu care se confruntă, ci peste ea se pliază nepregătirea societătii, prejudecătile si ignoranta semenilor.

La Fundatia Rafael se dă lupta pentru supravietuire socială. Fiti alături!