Avort versus viată

În timpul discutiei despre eutanasie, unul dintre detinutii participanti la proiectul "Psihologia pentru toti", sustinând dreptul omului de a decide asupra vietii si a mortii, a adus ca argument dreptul femeii de a decide să avorteze. Astfel, s-a impus de la sine o nouă temă. Au participat la dezbatere 32 de persoane private de libertate. Initial, au urmărit filmul despre Gianna Jessen, o supravietuitoare a avortului, apoi subiectul a fost disecat si întors pe toate părtile. 

De ce avort? Pentru că unele femei sunt părăsite, sărace, marginalizate, dacă rămân însărcinate, pentru că unele familii sunt prea comode pentru a-si dori încă un copil, pentru că există riscul ca unii copii să se nască bolnavi, ori cu dizabilităti, pentru că uneori este pusă în pericol viata mamei ori pentru că uneori femeile pot rămâne însărcinate în urma unui viol. 

De ce nu? Pentru că avortul este o crimă timpurie, pentru că avortul ucide trupul fătului si mutilează grav sufletul mamei, pentru că nu are omul dreptul de a decide asupra vietii si mortii unui alt om. 

Sărăcia... O fi avortul o solutie împotriva sărăciei? Hmmm.... Cum ar fi să vedem familii care îsi ucid copiii pentru că nu stiu ce să le mai dea de mâncare? Pare usor să-i ucizi pe cei nevăzuti, dar nu e. De asemenea, dacă noi credem că ar fi nevoie de avort pentru ca un copil să nu se nască cu dizabilittăti grave, de ce ne cutremurăm de crimele îngrozitoare ale nazistilor? Si ei au făcut asta, dar la vârste diferite. 

O situatie aparte este cea în care viata mamei este pusă în pericol, iar fătul nu are nicio sansă să supravietuiască. Un medic chemat să facă un astfel de avort serveste vietii, spre deosebire de ceilalti avortatori, agenti ai mortii, călăi plătiti regeste. 

Foarte intens a fost discutată situatia în care o fată rămâne însărcinată în urma unui viol. Unul dintre detinuti a spus că probabil ea e traumatizată si că atunci când îl vede pe copil ar putea să-si amintească de viol si să se simtă din nou afectată de traume. Avortul, însă, nu ar însemna, oare, încă o traumă pentru mama respectivă? Pe de altă parte, cu putin ajutor, mama ar putea să-si iubească foarte mult copilul, el reusind chiar să închidă si să pună balsam pe rană. Dacă, însă, mama nu reuseste să-l iubească si nu poate să-l crească, există varianta ca el să intre în sistemul de protectie socială si de plasament, unde oameni special pregătiti pot să se îngrijească de el. 

Notabilă a fost remarca Giannei, care, făcând trimitere la asociatiile care, în numele apărării drepturilor femeii, sustin avortul, a spus că si ea e femeie si că nicio astfel de asociatie nu i-a apărat dreptul la viată.   

La sfârsitul discutiei, nici măcar unul dintre participanti nu era de acord cu avortul. Ceea ce mi s-a părut cel mai important, însă, este faptul că, dacă înainte de dezbatere erau exprimate păreri conform cărora această temă nu îi priveste pe bărbati, ulterior toti au simtit că e responsabilitatea fiecăruia ca vietile copiilor să nu fie curmate. Astfel, un bărbat poate proteja viata fiind acolo, lângă mama copilului, iubind si îngrijindu-se de siguranta materială si afectivă. Fără acestea, el o împinge spre mari dificultăti pe tânăra mamă si doar sacrificiul ei de sine duce la salvarea si la dezvoltarea copilului. 

Dincolo de decizii, dezbaterea a adus din nou în atentia noastră atitudinea fată de viată si moarte, credinta, iubirea, capacitatea de sprijini si de a nu judeca, libertatea de a lua decizii si grija fată de semeni.  A fost cea mai reusită dezbatere din cadrul proiectului si vă invit să o continuăm aici! 

Despre eutanasie...

Dacă în urmă cu o săptămână, în cadrul proiectului "Psihologia pentru toti", a fost abordată tema pedepsei cu moartea, o altă provocare spre dezbatere s-a impus oarecum de la sine. Astfel, cei 28 de detinuti participanti au fost invitati să se imagineze din  nou în locul unor parlamentari chemati, de data aceasta, să decidă legalizarea eutanasiei în cazul bolnavilor incurabili care îsi exprimă dorinta sinuciderii asistate. 

Hmmm... Dacă data trecută li s-a părut că pedeapsa cu moartea vine din timpuri de mult trecute si că reprezintă  niste reflexe nedemocratice, chiar dacă mai sunt si tări civilizate în care mai este legalizată, de data aceasta...e vorba despre o ideologie nouă, avangardistă, apărută în numele drepturilor omului... 

Dincolo de decizia cu privire la eutanasie, însă, e vorba despre atitudinea oamenilor. Astfel, cei care au fost împotriva eutanasiei au venit cu argumente ce tin de credintă ori de faptul că oricând un bolnav îsi poate reveni, destule exemple de acest gen fiind intens mediatizate. Viata este sfântă si merită să fie trăită până la capăt, Dumnezeu fiind singurul care decide sfârsitul ei în această lume, întrucât El ne-a si dăruit-o. Apoi, nimeni din familie nu îsi poate dori moartea unui bolnav, oricât de grea ar fi boala.

Totusi, când a venit vorba despre familie...părerile s-au împărtit. Dacă unii au spus că n-ar putea să rabde să vadă zi de zi suferinta celor dragi si că, dacă acestia si-ar dori, ar fi de acord cu eutanasia, ceilalti au contraargumentat spunând că, dacă iubesti pe cineva, nu-l lasi să moară, ci suferi alături de el până la sfârsit, încercând să-i diminuezi suferinta, dar ajutându-l să-si păstreze credinta, nădejdea si arătându-i toată dragostea. 

De asemenea, s-a discutat despre dilema morală a medicului, care s-a pregătit să protejeze viata, nu să aducă moartea. Dacă legea ar reglementa sinuciderea asistată, iar medicul n-ar dori să participe la sinucidere, ce sanse ar avea el să nu o facă? Va trebui să aleagă între respectarea legii si ceea ce îi spune sufletul lui. 

Eutanasia... O discutie despre viată si moarte, despre credintă, iubire, compasiune, despre libertatea omului de a decide si despre limitele acesteia. Nu e usoară decizia. Cred că ar fi ipocrită atitudinea în care noi, cei din afara suferintei celor aflati în acele situatii, le dăm lectii despre răbdare, credintă, despre puterea de a îndura... Cu toate acestea, o sinucidere este o sinucidere. Îmi amitesc acum...vorbele părintelui Nicolae Tănase, de la Valea Plopului, care ne spunea să căutăm suferinta acolo unde e si să încercăm să o alinăm. 

Multe s-ar mai putea spune, dar vă las si pe voi...

Despre pedeapsa cu moartea

În această săptămână, dezbaterea din cadrul proiectului "Psihologia pentru toti" începe cu o întrebare: "Dacă ati fi parlamentari si vi s-ar cere să decideti dacă introduceti sau nu pedepsa cu moartea în Codul Penal, ce ati decide?" La dezbatere participă 30 de detinuti... Hmmm... Cam ciudat, chiar si pentru un exercitiu de imaginatie, nu? Oamenii au ajuns în detentie pentru diverse infractiuni, unele foarte grave si, probabil, unii ar fi fost afectati direct de o astfel de lege. Cu atât mai interesantă este o astfel de discutie. Nu este atât de importantă decizia la care se ajunge. Greutate mai mare au motivele care stau la bazele opiniei fiecărui participant, pentru că, de fapt, ne interesează să vorbim despre valori ca dreptate, adevăr, libertate, viată, credintă... 

Argumente pro pedeapsă cu moartea sunt acelea că se face dreptate si că oamenii sunt descurajati să mai comită infractiuni grave, dacă se adoptă o astfel de decizie. Se merge chiar un pic dincolo de dreptate si anume la un fel de răzbunare a societătii, în numele victimelor.

Împotriva acestor argumente se găsesc, însă, repede, multe altele. Astfel, dreptatea si "răzbunarea" în numele victimelor s-ar obtine mult mai repede prin aplicarea unei pedepse cu detentia pe viată, căci aceasta ar însemna mult mai multă suferintă pentru cel care a comis o infractiune, decât dacă el ar fi condamnat la moarte. Apoi, nu e sigur că acei oameni care ajung să comită astfel de infractiuni se gândesc în acele momente la consecinte. Prin urmare...descurajarea nu ar functiona decât pentru ceilalti, care, oricum, nu ar fi tentati să devină infractori. Mai este apoi argumentul crestin, conform căruia viata este dăruită de Dumnezeu si doar El are dreptul să o ia. Porunca "Să nu ucizi!" se adresează tuturor oamenilor, indiferent dacă sunt potentiali infractori sau oameni care concep ori aplică legi. Condamnarea la moarte ar însemna uciderea unuia care a comis infractiuni foarte grave, e adevărat, dar porunca nu sună nicidecum: "Să nu ucizi pe altcineva, în afara unor infractori înrăiti!" În plus, o condamnare la pedeapsa cu detentia pe viată îi dă omului posibilitatea să se căiască. Până la urmă, legiuitorii ar trebui să adopte niste legi care să protejeze societatea de infractori si să le dea celor care au comis infractiuni posibilitatea să învete ceva din ceea ce au făcut si din pedeapsa pe care o execută. 

Pedeapsa pentru comiterea unei infractiuni, indiferent că e vorba despre o pedeapsă foarte dură sau mai usoară, este necesară si utilă, cu conditia să fie corectă si adaptată. Dacă, să spunem, un om în general moral comite o infractiune de omor sau de ucidere din culpă si nu îl vede nimeni, iar el nu este prins, constiinta lui îi va aplica o pedeapsă mai dură decât detentia, iar arestarea ar fi pentru el ca o eliberare. Ne referim aici la un om cu o structură axiologică sănătoasă, ajuns întâmplător într-o situatie în care comite o greseală fatală. Cu cât, însă, constiinta morală a omului este mai laxă, mai putin conturată, el are nevoie de o constrângere exterioară. Prin urmare, o pedeapsă e utilă, dacă este pe măsura vinei si a capacitătii morale a omului de a întelege si de a-si asuma responsabilitatea. 

Atitudinea fată de pedeapsă este foarte bine descrisă de cel care ne povesteste cum un infractor merge să fure si spune: "Doamne, ajută!" Ce face Dumnezeu? Îi ascultă rugăciunea si îl ajută. De ce are nevoie un hot care nu se poate opri din furat, pentru a pune stop infractiunilor? De o pedeapsă, bineînteles, si de o perioadă de reflectie, de educatie, de asistentă. Prin urmare, ajunge în penitenciar. Nu stie hotul că rugăciunea i-a fost ascultată...    

Respectul fată de viată, de adevăr, de dreptate, de libertate, în toate formele acestora, credinta în Dumnezeu si o atitudine constructivă fată de orice fel de pedeapsă ori încercare sunt cele care pun ordine atât în existentele celor care au comis infractiuni, cât si în ale noastre, ale tuturor, indiferent de rolurile pe care le jucăm în societate.

Apropo, din cei 30 de detinuti, 27 votează împotriva introducerii pedepsei cu moartea si 3 pentru. Voi ce părere aveti?

Ce trebuie să facem pentru a fi plăcuți lui D-zeu?

Întrebarea pare a avea un răspuns simplu și totuși ne este atât de greu să fim plăcuți lui D-zeu, căci nu există om fără de păcat, păcătuim zilnic, cu gândul sau cu fapta, ne supărăm pentru lucruri de nimic și purtăm dușmănie ani de zile sau chiar mai grav: nu ne respectăm proprii părinți și cu toate acestea când suntem la ananghie sau ne este rău strigăm clar și răspicat „Doamne, ajută-mă!”.

Dar cum să ne ajute când noi nu respectăm nici cele mai simple porunci ? Dacă am încerca maăcar o zi să trăim respectând poruncile sale, viața noastră ar căpăta un sens nobil și ne-am duce mult mai ușor crucea, dacă am căuta prietenia și frumosul viața noastră ar fi mai luminoasă, mai frumoasă.

Nu lăsați să treacă o zi fără să faceți ceva frumos, să spuneți ceva frumos, spuneți-le celor dragi vouă cât de mult îi iubiți și cât de importanți sunt pentru voi cât încă mai sunt printre noi, ajutați bătrânica neputincioasă să treacă strada sau dați săracului din puținul vostru, fără să așteptați nimic în schimb,sunt lucruri atât de simple pe care totuși atât de puțini oameni le fac.

Dacă am trăi măcar o zi respectând aceste simple porunci, viața noastră ar fi mai luminoasă , mai frumoasă, am putea trece mai mai usor peste greutăți și am descoperi esența vieții.

Câți dintre noi sunt capabili să facă lucrul acesta?

Despre înfiorătorul fenomen Pitesti...

Aula Magna a Facultătii de Drept a devenit neîncăpătoare ieri... Motivul? Lansarea cărtii "Pitesti. Cronica unei sinucideri asistate" si a filmului documentar "Demascarea". Oameni de toate vârstele... dintre care ieseau în evidentă tinerii, prin entuziasm si prin numărul mare, si cei mai în vârstă, prin acea distinctie pe care doar credinta trăită până la sânge o asterne în sufletele încercate ale omului.

Autorul cărtii, Alin Muresan, la fel de tânăr ca si majoritatea celor din sală...la doar 25 de ani...are deja cinci ani de când studiază fenomenul Pitesti. M-a surprins îmbinarea fericită a vioiciunii cu întelepciunea, a rigorii cercetătorului cu iubirea si cu credinta crestinului, a respectului cu empatia...

Am avut plăcerea să-l văd pe domnul Nicolae Mărgineanu, fiul marelui psiholog arestat, la rândul său, 17 ani în închisorile comuniste. Văzându-l, mi-am amintit zâmbetul nelipsit din toate fotografiile psihologului, unele făcute imediat după liberare...

De asemenea, domnul Sorin Lavric, amfitrionul întâlnirii, ridicând destinul filosofului la nivel crestin, ne-a dus într-un spatiu al studentiei căutătorului sensului celui bun...

Am auzit mărturii înfiorătoare până la lacrimi, unele rostite pe viu, de însisi cei care au trecut prin iadul românesc si care încă mai sunt printre noi, mărturii puternice ale acelor vremuri pe care prea putin ni le amintim si asupra cărora nu ne aplecăm, poate de teama contrastului.

M-a impresionat si reprezentantul Fundatiei "Părintele Arsenie Boca" si m-a cutremurat mărturisirea unui om din sală, despre care am auzit că este fiul părintelui Marcu, un om sfintit prin credintă, suferintă, iertare si iubire... Despre părintele Marcu am citit si...apropierea fiului său mi s-a părut venită din altă lume, ca si prezenta oamenilor trecuti pe la Pitesti. Coborâti parcă din istorie si din calendar, acei oameni si toti cei care au suferit alături de ei erau printre noi. Uneori îi vedem si îi confundăm, la prima vedere, cu niste bătrânei cumsecade... Imediat ce interactionăm cu ei, însă, simtim fiorul pe care doar cei încercati îl pot trezi în inimile si în mintile celorlalti.

Acum, scriind acest articol, mă gândesc la autorul cărtii... Ce responsabilitate trebuie să-ti asumi scriind despre acesti oameni si despre tot ce au pătimit ei! Mie îmi tremură inima si acum, când scriu despre evenimentul de ieri, dară lui, celui care a înmănuncheat durere, deznădejde, căderi, iubire crestină, înviere si toată drama omului celui coborât în iad si urcat apoi până la Cer... Da, le-a înmănuncheat într-o carte si, alături de domnul Nicolae Mărgineanu, le-a asternut si într-un film, dăruindu-ni-le cu generozitate.

Simteam că am venit dintr-o lume atât de îngustă si m-am trezit în fata eternitătii... Acei oameni... As fi vrut să-i ating si să păstrez amintirea senzatiei tactile, dar nu am avut curaj. Mi-au atins, însă, inima si nicicând nu voi uita darul de ieri.

Sunt oameni care ne pot transforma viata, uneori fără să stie...