Miner si tesător

Să lucrezi într-un penitenciar si să vrei să vezi binele din om înseamnă să te înarmezi cu multă răbdare si să fii dispus să cauti la mare adâncime, constient fiind că în orice moment totul se poate nărui si că poti da peste sol alunecos.

Esti, ca om interesat de reintegrarea socială a celor care au încălcat legea, asemenea unui miner care caută aur si care sapă ani si ani pentru a găsi fire rare si extrem de pretioase. Ceilalti mineri îti pot spune ca efortul e zadarnic, că e prea multă muncă pentru cateva mici fire, dar tu te încăpătânezi să sapi, pentru că acele fire pot lega ata vietii cuiva, pot fi rezistente (sau nu) si salvatoare pot fi.

Ce înseamnă eficienta într-un astfel de mediu? Ce înseamnă să nu depui eforturi în zadar? Păi, dacă în toată viata ta un singur fir aurit ai găsit, dacă un singur gând criminal l-ai schimbat într-unul constructiv, împreună cu cel care il avea, dacă doar asta ai făcut, e posibil ca măcar o viată sa fi fost salvată. Zadarnic e?

Multe fire asteaptă sa fie descoperite. Unele extrem de subtiri, e drept, dar niciodată nu stii unde te duce un astfel de fir. Să fii miner, dar si tesător: interesantă combinatie!  

Un strop de libertate

Pentru mine, ca psiholog în penitenciar, ziua profesională de vineri este cea mai frumoasă, căci se încheie cu o activitate numită “Psihologia pentru toţi”. Spre deosebire de celelalte activităţi, procedurate, standardizate, recompensate, aceasta e una foarte simplă, care permite mai multă spontaneitate, lasă discuţia să fie mai creativă şi mai relaxată. Nu suntem stresaţi de obiective foarte specifice şi fixe, ele putând să se transforme, uneori, chiar în decursul activităţii, în altele mai adaptate şi mai centrate pe nevoile imediate de asistenţă.

Ştiu că, fără celelalte programe, centrate pe probleme şi nevoi specifice şi structurate corespunzător, “Psihologia pentru toţi” ar fi insuficientă, dar aşa, în condiţiile în care sunt implementate şi acestea, se simte şi nevoia unei abordări mai relaxate. Ceea ce dă savoare discuţiei este faptul că, păstrându-se orientarea spre obiective, este, totuşi, permisă flexibilizarea, discuţia pornind de la explorarea nevoilor comunicaţionale ale participanţilor, de la dorinţele lor de lămurire asupra unor teme psihologice şi curgând în mod firesc spre clarificări integratoare.

Relaxarea porneşte încă de la înscrierea la activitate. Fiind una periodică, oricine se poate înscrie, dacă doreşte să participe chiar în acea săptămână. Dacă, pentru a participa la celelalte programe, e nevoie să aştepte finalizarea acestora, în cazul în care sunt déjà începute, la “Psihologia pentru toţi” oamenii se pot înscrie oricând şi pot participa, cel puţin până intră într-un program structurat.  

Fiecare întâlnire este concepută în aşa fel încât să fie relativ independentă de celelalte, astfel încât, şi dacă cineva participă doar la aceea, să aibă senzaţia că a câştigat ceva în plan personal şi să simtă nevoia continuării. Bineînţeles, temele se înlănţuie, dar apar în mod spontan, ca o continuare naturală, neplanificată, izvorâtă din dinamica discuţiilor de grup.

Şi ştiţi ce mi se pare mai interesant? Oamenii nu primesc nicio altă recompensă pentru ceea ce fac. Spre deosebire de programele structurate, aici primesc doar bucuria comunicării. Prezenţa lor la activităţi e un feedback pe care-l primesc în fiecare săptămână. Încercăm să căutăm motivaţia aceea interioară şi uneori o găsim.

Prin urmare, ca o completare la tot ceea ce e, în mod util şi pe deplin justificat, strict planificat, nu ne strică o mică bucurie neplanificată, căci libertatea şi spontaneitatea sunt cele care eliberează energiile noastre profesionale şi pe cele prosociale, existente şi încă insuficient provocate, ale celor care au comis infracţiuni şi se află în executarea unor pedepse privative de libertate. 

Nu există esec...

Într-o zi obisnuită, fiind solicitat pe una dintre sectiile de detinere, am intrat în biroul supraveghetorului si asteptam să vină cel care voia să vorbim... Între timp, îmi pregăteam registrul... Persoana care m-a solicitat s-a apropiat si m-a salutat. Desi de obicei nu fac asta, am salutat fără să-l privesc pe interlocutor, preocupat fiind de liniatul registrului. Când m-am întors...am văzut un om cât usa de înalt si de lat, cu o privire care mi se părea foarte agresivă...

L-am invitat să se aseze, dar răspunsul lui a venit prompt si tăios. "Nu stau pe scaun." Mi-am dat seama că nu era cazul să insist... A doua sedintă a avut loc la club, dar el a stat tot în picioare... Abia la a treia a acceptat să se aseze. Mi-am dat seama că nu era obisnuit să fie primit cu bunăvointă. Comisese două infractiuni extrem de grave si provoca oroare pe unde trecea... S-a retras în sine, scria poezii... I-am propus să-i public câteva dintre ele în revista penitenciarului, idee cu care l-am câstigat...

După putin timp a plecat la o altă unitate. I-am trimis, însă, revista, cu poeziile lui, iar el îmi trimitea alte poezii. Mereu simtea nevoia să-mi scrie si câte o scrisoare pe adresa penitenciarului, iar eu îi răspundeam. Simteam că am ajuns puntea lui spre viată, spre oameni... Nu voiam să-i tai această legătură. După mult timp, mi-a scris din nou... Cuvintele lui mi s-au întipărit în minte. Atât de putine si atât de profunde... Mi s-a confirmat că până si cineva care a comis cele mai îngrozitoare fapte păstrează în afundul lui chipul de om. Acesta trebuie adus la suprafată si asezat la locul său, ajutat să se pună în practică, nu doar pentru el, ci pentru toti cei care au fost, sunt si vor veni în contact cu el. Să nu uităm! Există viată după detentie si oamenii acestia se întorc în lume. Nu îi vom transforma noi, dar le putem da posibilitatea să o facă. Uneori rămân liberi, alteori încă nu. Nu putem decât să facem ceea ce tine de noi. În rest... Stiti, se spune că în reintegrarea socială nu există esec, ci feedback. :)

Cu psihologia prin penitenciar

Acum 14 ani, după ce am terminat facultatea, mi-am îndreptat pasii spre institutia penitenciară. Nu stiam ce voi face, dar mi se părea incitant să mă ocup de detinuti. Abia dacă văzusem vreo câtiva la o gospodărie agrozootehnică, lângă unitatea militară din Aiud.

Nimeni nu mi-a spus ce trebuia să facă un psiholog în sistemul penitenciar, dar am găsit vreo câteva cărti despre domeniu si mi-am pus mintea la contributie. Fără prea multe hârtii, dar cu entuziasm si cu o pasiune ciudată pentru unii, mi-am creionat cam ce as vrea să fac si am purces la treabă.

Pentru început, a trebuit să demonstrez că pot fi de încredere, ceea ce era foarte greu, pentru că în penitenciar oamenii sunt foarte singuri si suspiciosi. Am trecut pe la fiecare cameră de detinere, încercând să explic ce este psihologia. Oamenii ascultau cuminti, dar total neîncrezători. Din fericire, unii au început să pună întrebări, nu neaparat din curiozitate, cât dintr-un spirit de competitie a ideilor. Apoi...au început să iasă din cameră liderii lor. Le trezisem interesul... Încercau să-mi spună câteva "secrete" ale camerelor. Parcă veniseră la pescuit. Simteam capcana si mă distram putin în sinea mea, dar era un alt semn bun. Au văzut cam ce întrebări pun, în ce directie merg discutiile si, încet-încet, au lăsat garda tot mai jos. După un timp, au început să iasă si cei din esalonul doi, ceea ce îmi transmitea că mai făcusem câtiva pasi. Bineînteles, multi pasi înainte aveau si corespondenti înapoi, dar înaintam. Asta era important.

Gheata începea să se topească, dar nici eu nu rămâneam neadaptat. Crescusem într-o familie frumoasă si avusesem toate premisele unei dezvoltări normale. De infractori auzisem si poate văzusem câtiva, fără să-mi dau seama... În preajma blocului erau câtiva golănasi, despre care auzisem uneori că se mai băteau, dar cam atât însemna contactul meu cu o astfel de lume. În facultate si în bibliotecă am citit despre fenomenul infractional, dar era mult prea putin pentru a fi pregătit să intru în sistem, fără să primesc "botezul" emotional al contactului cu fenomenul penitenciar.

Impresia era aceea de trezire într-o lume paralelă, subterană, inaccesibilă celor din lumea din care veneam. Mă întrebam unde fusesem până atunci, cum de nu văzusem toate acestea, cum nu le stiam si nici măcar nu le bănuiam. Nu la mediul penitenciar mă gândeam, ci tot ceea ce se întâmpla în lumea infractională.

În armată, am aflat despre cineva că îsi omorâse colegul si mă tot întrebam cum mai poate trăi linistit, după ceea ce a făcut. Fiecare zâmbet al lui îmi părea ciudat, iar râsetele aveau o rezonantă extraterestră. Ei bine, după angajarea în acest mediu, am înteles că, dincolo de aparente, există, totusi, un om, cu toate trăirile lui.

Au trecut câteva luni în care am avut cele mai ciudate vise, dar apoi a apărut acel echilibru si neutralitatea binevoitoare a început să semene cu ceea ce-mi doream. Aveam o foame să vorbesc cu un confrate, dar în sistem erau putini psihologi, iar în comunitate la fel de putini. Prietenele profesionale cele mai bune îmi erau cărtile domnului Gheorghe Florian. As fi vrut să-l întâlnesc si să-l storc de informatii, dar nu am avut acest privilegiu îndoit. După un timp, l-am întâlnit si m-am bucurat, dar deja mă adaptasem în felul meu.

Într-un fel, îmi plăcea să stiu că am libertatea de a-mi organiza singur activitatea ca psiholog. Mi-am stabilit niste priorităti si le-am urmat în mod natural si cu bucurie.

Primul grup cu care am lucrat mi-a hrănit curiozitatea profesională si tot eram flămând. Simteam cum cresc odată cu grupul, cum învăt în acelasi timp cu ceilalti participanti, altceva decât ei, bineînteles, dar concomitent. Al doilea grup a devenit ceva mai plictisitor, căci începeam să aud justificări si tipuri de enunturi cu care deja eram familiarizat. Bucuria descoperirii se mai temperase si începusem să lucrez oarecum algoritmic, eu, care functionez mai mult euristic. Pentru a-mi mentine entuziasmul, am început să descopăr noi metode de abordare a grupului. La unele am renuntat, pe altele le folosesc si acum. Între timp, am descoperit, dincolo de teorie, că fiecare om are misterul lui si merită toată atentia mea.

În penitenciare sunt foarte multi oameni pe care nu i-a ascultat nimeni, care au fost luati în serios doar când au ajuns în sala de judecată. Am văzut cât de important este să-l asculti pe om. Uneori, aveam impresia că spun niste lucruri care-mi păreau extraordinare, că oamenii au fost miscati până în adâncul sufletului si aveam surpriza să constat că prea putin s-a asternut din ceea ce am oferit. Alteori, însă, nu făceam decât să ascult (nondirectiv, nu?) si omul ajungea la adevăruri de care îmi amintea si după mai multi ani.

Am învătat să caut omul si îl găseam unde si când mă asteptam mai putin. Am auzit de nenumărate ori ideea că ar trebui să mă ocup mai întâi de victime si abia apoi să consiliez agresorii. Înteleg acest punct de vedere si mi se pare chiar îndreptătit. Cred că victimele au nevoie de toată grija, de consiliere si de sprijin pentru a se reechilibra. În acelasi timp, însă, cred că fiecare om are rolul său profesional. Al meu este acela de a mă ocupa de cei care au comis infractiuni. Cred că, în felul acesta, mă preocup, de fapt, si de potentialele victime. Astfel, dacă un om care are gândul de a se răzbuna îsi schimbă acest gând, dacă învată să-si controleze conduita si să evite comiterea de infractiuni, toate acestea îi vor ajuta si pe el, dar, în primul rând, le sunt de folos eventualelor victime.

Îmi place meseria mea si mă bucur să împărtăsesc cu voi aceste gânduri. Vă invit să scrieti despre ceea ce gânditi si simtiti cu privire la munca voastră, să ne prezentati atitudini profesionale si chiar metode de lucru, ori studii de caz. Nu aveti nevoie de bibliografie. Scrieti ceea ce simtiti. Nu e cazul să fim snobi si nici să abordăm un limbaj de lemn. Pur si simplu, deschideti fereastra pentru postare nouă si scrieti ce vă vine în minte despre profesie si despre voi însivă! Poate veti fi uimiti să redescoperiti că aveti un loc de muncă interesant. Dezvăluiti-vă! Doar suntem între prieteni, ori, cel putin, între colegi, ceea ce e cu adevărat important. Astept să vă citesc. :)