Ce trebuie să facem pentru a fi plăcuți lui D-zeu?

Întrebarea pare a avea un răspuns simplu și totuși ne este atât de greu să fim plăcuți lui D-zeu, căci nu există om fără de păcat, păcătuim zilnic, cu gândul sau cu fapta, ne supărăm pentru lucruri de nimic și purtăm dușmănie ani de zile sau chiar mai grav: nu ne respectăm proprii părinți și cu toate acestea când suntem la ananghie sau ne este rău strigăm clar și răspicat „Doamne, ajută-mă!”.

Dar cum să ne ajute când noi nu respectăm nici cele mai simple porunci ? Dacă am încerca maăcar o zi să trăim respectând poruncile sale, viața noastră ar căpăta un sens nobil și ne-am duce mult mai ușor crucea, dacă am căuta prietenia și frumosul viața noastră ar fi mai luminoasă, mai frumoasă.

Nu lăsați să treacă o zi fără să faceți ceva frumos, să spuneți ceva frumos, spuneți-le celor dragi vouă cât de mult îi iubiți și cât de importanți sunt pentru voi cât încă mai sunt printre noi, ajutați bătrânica neputincioasă să treacă strada sau dați săracului din puținul vostru, fără să așteptați nimic în schimb,sunt lucruri atât de simple pe care totuși atât de puțini oameni le fac.

Dacă am trăi măcar o zi respectând aceste simple porunci, viața noastră ar fi mai luminoasă , mai frumoasă, am putea trece mai mai usor peste greutăți și am descoperi esența vieții.

Câți dintre noi sunt capabili să facă lucrul acesta?

Herontdekken

De laatste maand werd ik meerdere malen teleurgesteld op mijn werkvloer. Slechte maand… Ik ervoer dat alles wat ik opgebouwd had afgebroken werd…Enkele mensen die ik vertrouwde, stelden mij op een onverwachte manier teleur en er was geen dag dat ik, zelf voor mijn werk in een andere stad zijnde, geen berichten verwachtte van mijn werkvloer in mijn nadeel. In deze tijd heb ik desondanks ontdekt, wie werkelijk de mensen zijn rondom mij, wie ik kan vertrouwen en wie niet. Ik heb gezien hoe de wind van de macht de mensen zonder ruggengraat buigen, hoe het eigenbelang omhoog klautert zonder om te kijken en ik heb met vreugde mijn VRIENDEN herontmoet.

Ik heb, meer dan ooit, ervaren dat ik functioneer op innerlijke motivatie en ik begon te wennen aan het idee dat het nu eenmaal zo gaat, dat ik moet wennen aan de koude wind die de lokale kern van macht onverwacht en kwaadaardig over mij ontketent. Onrechtvaardigheden stroomden voort en ik was er niet eens meer verbaasd over…En ook nu verbaas ik me niet. Vandaag echter, overkwam mij een blijdschap die alles compenseerde, alle opstandigheid en afkeer die ik in mij opgestapeld had. Sinds enkele maanden draai ik mee, als vrijwilliger, op de stichting Rafael, die zich, met in Roemenie zeldzame professionaliteit, bezighoudt met personen met een beperking. Betrokken zijnd bij een project dat mijn hele tijd en energie opslokte volgens het systeem "jij geeft alles en wij geven jou niets" kon ik een maand lang de cliënten van de stichting niet ontmoeten. Vandaag echter, kwam ik terug. Ik deed de deur open en ging naar binnen….Daar was die prettige werksfeer waar ik al aan gewend was, waarin een ieder belangstelling toont voor datgene wat de ander doet, doorspekt met vriendelijke grappen, en de momenten van creatieve concentratie liggen bij iedere tafel op de loer. Zo zagen ze er allemaal uit: mooi en bezig. Ik stapte de zaal in en mij overkwam dit: een onverwachte explosie van blijdschap en golven van sympathie die over mij heen stroomden. Eenvoudig gezegd, ik was overweldigd en het bracht mij van mijn stuk op een manier zoals mij al lang niet meer was overkomen. Ik had niets gedaan dat ik hun ongeveinsde en absoluut ongeremde vreugde had verdiend, zoals ik ook aan de andere kant de onrechtvaardige manier waarop ik was behandeld niet verdiende. God brengt alles in het juiste evenwicht, niet zoals wij dat verwachten maar op een wonderlijke manier.

De personen met een beperking vragen soms zo weinig en schenken ons de meest onverwachte geschenken. Het zijn mooie mensen, die liefhebben, blij zijn, lijden, soms opstandig zijn, maar soms anderen overweldigen met hun blijdschap die ze uitstralen. Ik heb vandaag dat onbetaalbare cadeau ontvangen en ik wil dat met u delen, misschien omdat het teveel blijdschap is of misschien omdat ik herontdekt heb hoe mooi mensen zijn.

Auteur: Claudiu       Vertaler: Emma
http://claudiu-pearipidegand.blogspot.com/2011/10/redescoperire.html

Un strop de libertate

Pentru mine, ca psiholog în penitenciar, ziua profesională de vineri este cea mai frumoasă, căci se încheie cu o activitate numită “Psihologia pentru toţi”. Spre deosebire de celelalte activităţi, procedurate, standardizate, recompensate, aceasta e una foarte simplă, care permite mai multă spontaneitate, lasă discuţia să fie mai creativă şi mai relaxată. Nu suntem stresaţi de obiective foarte specifice şi fixe, ele putând să se transforme, uneori, chiar în decursul activităţii, în altele mai adaptate şi mai centrate pe nevoile imediate de asistenţă.

Ştiu că, fără celelalte programe, centrate pe probleme şi nevoi specifice şi structurate corespunzător, “Psihologia pentru toţi” ar fi insuficientă, dar aşa, în condiţiile în care sunt implementate şi acestea, se simte şi nevoia unei abordări mai relaxate. Ceea ce dă savoare discuţiei este faptul că, păstrându-se orientarea spre obiective, este, totuşi, permisă flexibilizarea, discuţia pornind de la explorarea nevoilor comunicaţionale ale participanţilor, de la dorinţele lor de lămurire asupra unor teme psihologice şi curgând în mod firesc spre clarificări integratoare.

Relaxarea porneşte încă de la înscrierea la activitate. Fiind una periodică, oricine se poate înscrie, dacă doreşte să participe chiar în acea săptămână. Dacă, pentru a participa la celelalte programe, e nevoie să aştepte finalizarea acestora, în cazul în care sunt déjà începute, la “Psihologia pentru toţi” oamenii se pot înscrie oricând şi pot participa, cel puţin până intră într-un program structurat.  

Fiecare întâlnire este concepută în aşa fel încât să fie relativ independentă de celelalte, astfel încât, şi dacă cineva participă doar la aceea, să aibă senzaţia că a câştigat ceva în plan personal şi să simtă nevoia continuării. Bineînţeles, temele se înlănţuie, dar apar în mod spontan, ca o continuare naturală, neplanificată, izvorâtă din dinamica discuţiilor de grup.

Şi ştiţi ce mi se pare mai interesant? Oamenii nu primesc nicio altă recompensă pentru ceea ce fac. Spre deosebire de programele structurate, aici primesc doar bucuria comunicării. Prezenţa lor la activităţi e un feedback pe care-l primesc în fiecare săptămână. Încercăm să căutăm motivaţia aceea interioară şi uneori o găsim.

Prin urmare, ca o completare la tot ceea ce e, în mod util şi pe deplin justificat, strict planificat, nu ne strică o mică bucurie neplanificată, căci libertatea şi spontaneitatea sunt cele care eliberează energiile noastre profesionale şi pe cele prosociale, existente şi încă insuficient provocate, ale celor care au comis infracţiuni şi se află în executarea unor pedepse privative de libertate. 

Cea mai stringentă nevoie

Cel putin o dată pe zi, pisoiul nostru vine la unul dintre noi cu privirea aceea de parcă ar vrea să ne ceară ceva anume. Nu înseamnă că vrea să mănânce sau ceva de genul ăsta. Dorinţa lui este cu totul aparte.
Dacă stai cumva jos îţi va sări în poală; daca nu, va sta acolo privindu-te melancolic, până când îl vei lua tu în braţe. Odată ce s-a aşezat bine, începe să toarcă, chiar înainte să îl mângâi pe spate, să îl scarpini sub bărbie şi să-i spui ce motănel cuminte este el. Apoi turaţia motorului lui aflat la relanti creşte; se foieşte până când îşi găseşte un loc comod. Uneori torsul scapă de sub control şi se transformă în sforăit. Se uită la tine cu ochii mari plini de adoraţie, şi îţi oferă privirea aceea pisicească lungă şi molcomă, de încredere absolută.
După un timp, încetul cu încetul, se linişteşte. Dacă vede că nu te mişti, atunci se hotăreşte să tragă un pui de somn. Dar tot atât de bine poate să sară jos din poală şi să plece la treaba lui. Se simte bine în ambele cazuri.

Fiica noastră spune mai pe scurt: “Negruţ are nevoie să toarcă”.

În gospodăria noastră, el nu este singurul care are nevoie de acest lucru; şi eu şi soţia mea ştim că această nevoie nu ţine de vârstă. Totuşi, pentru că sunt dascăl, dar şi părinte, o asociez de obicei celor mai tineri, pentru că ei simt nevoia imperioasă să îmbrăţişeze, să stea cu capul în poală, să fie luaţi de mână, să fie înveliţi şi mângâiaţi, şi nu pentru că ar fi ceva în neregulă, ci pentru că aşa sunt ei.
Există multe lucruri pe care aş vrea să le fac pentru copii. Însă, dacă ar fi să aleg unul singur, ar fi acesta: să-i ofer oricărui copil de oriunde, cel puţin o şedinţă de tors pe zi.
Copiii, ca şi pisicile, au nevoie să toarcă.

Fred T. Wilhelms
(„Supă de pui pentru suflet”)