O zi la Fundaţia Rafael

Deşi sufăr de Tetrapareză spastică şi sunt imobilizată într-un scaun cu rotile, am urmat cursurile unei scoli normale, apoi liceul, iar acum sunt studentă la Comunicare şi Relaţii Publice în ultimul an, toate acestea cu sprijinul moral şi financiar al părinţilor.

Nu pot spune că am fost tratată diferit, profesorii m-au privit mereu ca pe un copil normal şi au a avut întodeuna răbdarea necesară pentru a evolua şi a scoate tot ce e mai bun din mine, eu fiind întotdeuna printre primii şi încercând mereu să dau un exemplu celor din jur.

 Cât despre colegi, trecând peste faptul că trebuia să le reamintesc că sunt diferită şi că am nevoie de ajutorul lor, m-au ajutat şi ei cum au putut, iar cel mai distractiv moment era acela în care ne îmbarcam cu toţii pentru a chiuli de la ore şi a petrece un timp înpreună, încercând să uităm de teze, examene si alte “griji “ specifice vârstei. Evident că nu puteam lipsi de la acele escapade, care acum se numără printre cele mai frumoase amintiri din perioada liceului, am colegii care mă mai aduceau acasă după ore si colegii care mă vizitează cu mult drag şi în ziua de astăzi, făcându-mi ziua mai frumoasă. Iar, de departe, cea mai frumoasa surpriză a fost majoratul organizat de colegii mei, care în acea zi au făcut tot posibilul pentru a mă simţi bine şi a uita de probleme şi pentru asta le sunt recunoscătoare. Şi totuşi...parcă ceva lipsea, parcă nu mă simţeam cu adevărat în largul meu.

Toate acestea s-au schimbat în momentul în care am devenit beneficiar al Centrului de zi “ Rafael “, fundaţie care se ocupă cu integrarea în societate şi îmbunătăţirea calităţii vieţii a persoanelor cu dizabilităţi.

Trebuie să recunosc că la început mi-a fost foarte greu să mă integrez, majoritatea beneficiarilor având o deficienţă mentală. Dar, odată cu trecerea timpului mi-am dat seama că fiecare dintre ei are ceva special şi că mă simt onorată să fiu înconjurată de astfel de oameni. Cu toţii mi-au demonstrat cât sunt de speciali, ei nu cer nimic în schimbul ajutorului necondiţionat pe care mi-l oferă de cele mai multe ori fără să cer asta. Singura răsplată pentru ei este zâmbetul candid al celui sau celei pe care au ajutat-o. Acolo toţi suntem egali şi toţi suntem trataţi de la egal la egal. Acolo nimeni nu îşi dă ochiade şi nici nu auzi expresii de genul: “vai săraca” sau “ce ai păţit?”. Toţi beneficiarii sunt  împăcaţi cu soarta care le-a fost hărăzită şi trăiesc fiecare clipă la intensitate maximă. Nu cer decât afecţiune, iar specialiştii fundaţiei le-o oferă din plin. De aceea acolo m-am simţit cu adevărat integrată şi am simţit că pot fi de folos societăţii.

 Am fost plecată trei săptămâni şi deja am simţit lipsa celor de acolo: colegii, specialiştii şi toţi cei care se implică trup şi suflet pentru a ne face viaţa mai bună. Vestea bună este că ne vom revedea curând şi nu uitaţi:

“Împreună putem crea o lume specială!!!!!!.”