Invitatie

Multi oameni, când se gândesc la detinuți, îsi imaginează niste brute gata să sfâsie si să întindă la uscat ceea ce a mai rămas din om. Apoi, dacă văd că acestia au două mâini, două picioare, ba chiar că si vorbesc, gândesc, simt, cei care până de curând îi priveau poate speriati sau cu dezgust trec în extrema cealaltă si uită că nu de cuminti ce au fost justitia umană i-a trimis în sistemul penitenciar. Dincolo de extreme, însă, cei arestati sunt si ei oameni si nu de putine ori sunt capabili de rationamente si de abordări cum nu întâlnesti în restul societătii. 

La limita între civilizatii, toate valorile se ascut, unele se pierd, altele devin mai intense. Oricât ar părea de greu de crezut, în penitenciar se dezbat si se problematizează valori, nonvalori, dileme, se analizează si se întorc pe toate părtile idei, trăiri, atitudini, gesturi, întâmplări, caracteristici, conduite... Încrederea si neîncrederea, gelozia, iubirea, ura, destinul, ghinionul, norocul, firea schimbătoare a omului, responsabilitatea, libertatea, reintegrarea socială... Am enumerat doar câteva dintre temele preferate ale persoanelor private de libertate participante la derularea proiectului "Psihologia pentru toti". 

Ecouri ale dezbaterilor se vor auzi si pe acest blog, asa că vă invităm să le primiti si, mult mai important, să intrăm într-o continuare a dezbaterii temelor într-un mediul liber, pentru că, dragi prieteni, adevărata libertate este cea a spiritului. Suntem aici, cu gândurile noastre, cu emotiile si cu tot ceea ce dorim să împărtăsim cu ceilalti cititori ai blogului. Să interactionăm, păstrându-ne gândul cel bun! Astfel, cele de folos ni le vom dărui!

Revenim. Fiti pe fază!

Mama

“Grădinar e mama-n lume,
Iar copiii zâmbitori
Sunt încântătoare flori.
Floarea, muguri dă şi creşte,
Inimi, ochi înveseleşte
Dupa cum în primăvară,
Grădinarul o-ngrijeşte.

Mama-i viţa cea de vie,
Struguri ce-o împodobesc
Iar copii, fruct ceresc
Viţa bună, fructe rele
Nu produce niciodată.
De-i soi prost, ori soi bun,
Viţa, dupa struguri se constată.

Un păstor e mama-n lume,
Iar băieţi şi copiliţe,
Sunt o turmă de oiţe.
Pe poteci greşite, turma,
Sau pe bune căi apucă,
După cum păstorul ştie
Cu-a lui minte s-o conducă.

Mama este o regină, iar copiii mărunţei,
Sunt supuşii scumpi ai ei.
Fericiţi supuşii care
Pe-a vieţii cale dreaptă,
Sunt conduşi cu-înţelepciune
De-o regină înţeleaptă!”

(“Antonel” Vasile Marcu)

Fii regină

“Fii regină. Ai curajul să fii altfel. Deschide drumuri. Fii în frunte. Fii tipul de femeie care în faţa vicisitudinilor îmbrăţişează viaţa în continuare şi păşeşte fără teamă spre noi provocări. Mergi mai departe! Caută adevărul şi condu-ţi regatul, oricare ar fi acesta – casa, serviciul, familia – cu inima plină de iubire.

Fii regină. Fii blândă. Mintea ta să nască idei novatoare şi bucură-te de feminitatea ta… Mă rog să încetăm să ne mai pierdem timpul în mediocrităţi şi lucruri moderne… Suntem copiii lui Dumnezeu – suntem aici să învăţăm lumea să iubească…

Nu contează prin ce-ai trecut, de unde vii sau ce sunt părinţii tăi – nici statutul tău social sau economic. Nimic din toate acestea nu contează. Ceea ce contează este cum alegi să trăieşti, cum alegi să dai glas iubirii prin munca ta, prin familia ta, prin ceea ce ai de dăruit lumii…

Fii regină. Fii stăpâna forţei şi măreţiei tale!”

Oprah Winfrey

ADDIP – Părinţii celor fără părinţi

 

Cunoscătorii de limba maghiară ştiu probabil că „Nagy” înseamnă mare. Aşa sunt inima şi dăruirea Evei NAGY (Asistent Social) şi a lui Constantin FILOTE (Director, Trainer, Conferenţiar, Coach, Mentor), adică echipa ADDIP.

 

ADDIP (Asociaţia pentru Dezvoltare Durabilă şi Integrare Profesională) este o organizaţie non profit înfiinţată în 2006 în parteneriat cu asociaţia La Gerbe - Franţa, care ajută la inserţia socio-profesională a tinerilor aflaţi în dificultate. Cu alte cuvinte, scopul acestora este de a sprijini şi ajuta tinerii  din centrele de plasament în ceea ce presupune dezvoltarea personală şi pregătirea pentru lor ceea ce înseamnă viaţa post – instituţionalizare. De ce este acest lucru atât de important?

În primul rând, categoria copiilor din centrele de plasament este deosebită prin natura dependenţei lor. Din momentul instituţionalizării statul încearcă să le ofere toate cele necesare traiului: cazare, hrană, educaţie. Faptul că acesta nu poate suplini acoperirea nevoilor emoţionale şi psihologice, precum afecţiunea, dragostea şi căldura părintească, este evident. La fel de evidentă este şi dependenţa acestor copii de sistem. De aceea, ceea ce încearcă cei de la ADDIP este să le creeze beneficiarilor săi cadrul şi bagajul de încurajare şi deprinderi necesare asumării unei independenţe responsabile. Pe principiul dacă vrei să ajuţi pe cineva dă-i o undiţă, nu peşte, Eva şi Costi (aşa cum le spun tinerii) lucrează cu aceşti adolescenţi pentru a putea face cât mai bine faţă momentului în care ies de sub umbrela mai mult sau mai puţin protectoare a centrelor de plasament, împreună cu susţinerea de după momentul părăsirii acestora.

	"Noi nu vrem să creem un alt sistem de care ei să fie dependenţi."

În acest sens, activităţile ADDIP se desfăşoară pe două direcţii conexe. Activitatea principală orientată către tinerii din centrele de plasament care constă în programe concepute în funcţie de gradul de maturitate şi „vechimea” beneficiarilor (discuţii, evenimente sociale, activităţi informale, consiliere profesională, sesiuni de training pe teme de dezvoltare personală), secundată de activitatea de autofinanţare care constă în organizarea şi susţinerea de training-uri, coaching-uri şi workshop-uri la care poate participa oricine, contra unei taxe.

 

Cu ce rămân beneficiarii în urma experienţei ADDIP? În primul rând, legătura dintre tineri şi asociaţie nu se rupe odată cu ieşirea din program. Chiar dacă aceştia au parcurs paşii şi programele ce le sunt destinate, relaţia pe care o leagă cu oamenii din spatele activităţii dăinueşte în vreme, beneficiind în continuare de sprijinul şi ajutorul acestora. În al doilea rând, faptul că tinerii sunt implicaţi în organizarea şi susţinerea de training-uri le oferă un model de cadru profesional facilitându-le mai apoi încadrarea şi acomodarea cu piaţa muncii.

 

În ceea ce priveşte procesul de selecţie, acesta se face natural în funcţie de interesul arătat de către tineri la prezentările pe care cei de la ADDIP le-au susţinut în centrele de plasament.

	"Nu-i alegem noi pe beneficiari , ci ei pe noi."

 

Ceea ce face ca activitatea celor de la ADDIP să fie deosebită este, pe lângă implicarea totală în ceea ce fac, relaţia de prietenie care se leagă între aceştia şi beneficiari. Eva reprezintă figura maternă, caldă şi susţinătoare, în timp ce Costi le insuflă figura paternă, fermă şi protectoare iar tinerii îi percep ca pe nişte modele de urmat, mentori şi adevăraţi prieteni.

 

De aceea, ADDIP  este un model în ceea ce priveşte combinaţia perfectă între profesionalism şi dedicare.

Una dintre activităţile ce urmează a fi susţinute în cadrul ADDIP este Workshop-ul de TIME MANAGEMENT, din data de 28, ianuarie, ora 09.00, un foarte bun prilej de a învăţa cum să ne gestionăm timpul cât mai bine. Detalii despre eveniment puteţi găsi aici.

Articol realizat de Flavia Boghiu,

colaborator Reţeaua CAN Braşov.

Oameni frumosi

Am participat odată la un spectacol destinat persoanelor cu dizabilităti... Era organizat cică într-o institutie de prestigiu din capitala tării, doar că...nu a avut loc în sala de spectacole, ci în foaier, în conditii umilitoare. Din fericire, protagonistii, obisnuiti, probabil, să fie tratati asa, nu s-au lăsat apăsati si au oferit un show pe cinste. Cu toate acestea, nu pot să nu mă întreb: unde este consideratia fată de acesti semeni ai nostri?

În timpul facultătii...o imagine construită în bibliotecă, despre persoanele cu dizabilităti mi-a marcat atitudinea fată de acestea. Într-o carte, al cărui autor nu mi-l amintesc acum, era descrisă situatia unui artist care trebuia să cânte la un instrument dezacordat si care, totusi, reusea să transmită emotia si frumosul către toti cei dispusi să-l asculte. Asa sunt si persoanele cu dizabilităti. Au o cruce mai grea de dus, iar eforturile pe care sunt nevoite să le facă pentru a obtine ceea ce noi primim fără să sesizăm, depăsesc puterea noastră de a ne imagina. Întrebarea care se pune e, însă: suntem noi dispusi si capabili să le sesizăm excelentza? Hmmm... N-as vrea să mă refer acum la traumele afective pe care multi le producem în sufletele lor în mod intentionat sau din indolentă, ci la atitudini pe care le-am observat în ultimul timp, chiar si la persoane care au studii în domeniu si o oarecare aplecare spre psihologie. Am văzut vizitatori apropiindu-se cu tristete de acesti oameni. O, dacă ar sti ce inimi luptătoare au, cât umor e în zâmbetele lor si câtă bucurie pentru fiecare pas câstigat! Tu, cel care te întristezi, să stii că ai venit într-un loc în care primesti mai mult decât dai. Si eu la fel am primit si sunt recunoscător.

Am mai auzit vorbindu-se despre normalitate... Oameni buni! Nu folositi acest termen, căci nimic nu este mai anormal decât normalitatea! Ati intrat vreodată într-o încăpere si ati simtit o explozie de bucurie sinceră coplesindu-vă? Nu? Atunci treceti pe la Fundatia Rafael si vorbiti cu acesti oameni frumosi. Vă veti lua plata înzecit. O fi normală sinceritatea? O fi normal să ne bucurăm când îi vedem pe semenii nostri, să avem bunăvointă, veselie, dorintă de a face ceva bun? O fi? Nu, din păcate nu mai e. Normal e să ne pizmuim, să ne zîmbim în fată, cu mâna pe cutitul din buzunar, să ne îngrijorăm pentru nimicuri si să  ne lăsăm apăsati de nevoi artificiale.

Acesti oameni nu sunt normali, ci sunt speciali...în toată spendoarea măretiei umane. Oricât ar părea de patetic ceea ce scriu, până nu veti gusta din apropierea de acesti luptători, nu veti întelege.  Cei care, zi de zi, lucrează cu ei stiu bine ce spun si ne-ar putea impartasi tuturor din bucuria care se revarsă asupra lor, chiar si atunci când sunt zile mai obositoare, ori când lupta pentru integrare devine mai grea, căci dizabilitatea nu este singura problemă cu care se confruntă, ci peste ea se pliază nepregătirea societătii, prejudecătile si ignoranta semenilor.

La Fundatia Rafael se dă lupta pentru supravietuire socială. Fiti alături!

Poveste de Craciun

"Intr-o seară geroasă, în timpul sărbătorilor, un băieţel de vreo şase-şapte anişori stătea în frig, în faţa unei vitrine. Copilul n-avea pantofi, iar hainele erau numai zdrenţe. O tânără care trecu pe-acolo văzu copilul şi înţelese dorinţa din ochii lui albaştri. Luă copilul de mână şi-l duse în magazin. Îi cumpără pantofi şi un set complet de haine groase.
Reveniră în stradă şi femeia îi spuse:
- Acum te poţi duce acasă să te bucuri de sărbători.
Băieţelul îşi ridică privirea şi o întrebă:
- Sunteţi Dumnezeu, doamnă?
Ea se uită la el zâmbind şi-i răspunse:
- Nu, fiule, sunt doar unul din copiii Lui.
Atunci, băieţelul zise:
- Ştiam eu că sunteţi rudă cu El."

Dan Clark
(“Supă de pui pentru suflet de femeie”, Jack Canfield, Mark Victor Hansen)

Şcoala de animale

“Odată demult, animalele au hotărât să facă ceva eroic pentru a se confrunta cu problemele unei “lumi noi”. Aşa că au organizat o “şcoală nouă”.

Au adoptat un program de activităţi printre care alergarea, căţăratul, înotul şi zborul. Pentru a uşura administrarea programului, toate animalele trebuiau să se pregătească la toate cele 4 materii.

Răţoiul era excelent la înot, de fapt mai bun decât instructorul lui, în schimb la zbor de-abia lua note de trecere şi la alergat ce să mai vorbim. Pentru că era foarte încet la alergat, trebuia să stea dupa ore şi chiar să renunţe la orele de înot pentru a exersa alergarea. O ţinu aşa până când, într-o zi , picioarele erau aşa de rănite încât abia obţinu o notă de trecere la cursul de înot. Dar atât cât ştia era suficient pentru cei de la şcoală, aşa că nimeni nu-şi făcu griji, cu excepţia răţoiului.

Iepurele era primul la orele de alergat, dar suferi o depresie nervoasă din cauza orelor istovitoare de înot.

Veveriţa era excelentă la căţărat, pană când descoperi ce înseamnă frustrarea la orele de zbor, unde profesorul a pus-o să pornească de la sol în sus, în loc să o pună din vârful copacului, în jos. Din cauza suprasolicitării, facu febră musculară, după care luă un 7 la căţărat şi un 6 la alergat.

Vulturul era un copil problema, aşa că era ţinut din scurt. La proba de căţărat îi bătea pe toţi ceilalţi, dar insista să-si foloseasca propriul lui mod de a ajunge in vârful copacului.

La sfârşitul anului, un ţipar anormal care putea să înoate extrem de bine, şi de asemenea, să alerge, să se caţere şi să zboare un pic, a avut cele mai bune rezultate şi a fost declarat şef de promoţie.

Coioţii nu au vrut să meargă la şcoală şi s-au luptat cu cel care adună taxele, pentru că administraţia a refuzat să adauge ca materii săpatul şi scormonitul. Ei şi-au dus copiii să înveţe la un bursuc, şi mai târziu li s-au alăturat marmotele şi popândăii pentru a pune bazele unei şcoli private.

Are fabula aceasta vreo morală?”

George H. Reavis
(“Supă de pui pentru…. suflet”, Jack Canfield, Mark Victor Hansen)