Ce trebuie să facem pentru a fi plăcuți lui D-zeu?

Întrebarea pare a avea un răspuns simplu și totuși ne este atât de greu să fim plăcuți lui D-zeu, căci nu există om fără de păcat, păcătuim zilnic, cu gândul sau cu fapta, ne supărăm pentru lucruri de nimic și purtăm dușmănie ani de zile sau chiar mai grav: nu ne respectăm proprii părinți și cu toate acestea când suntem la ananghie sau ne este rău strigăm clar și răspicat „Doamne, ajută-mă!”.

Dar cum să ne ajute când noi nu respectăm nici cele mai simple porunci ? Dacă am încerca maăcar o zi să trăim respectând poruncile sale, viața noastră ar căpăta un sens nobil și ne-am duce mult mai ușor crucea, dacă am căuta prietenia și frumosul viața noastră ar fi mai luminoasă, mai frumoasă.

Nu lăsați să treacă o zi fără să faceți ceva frumos, să spuneți ceva frumos, spuneți-le celor dragi vouă cât de mult îi iubiți și cât de importanți sunt pentru voi cât încă mai sunt printre noi, ajutați bătrânica neputincioasă să treacă strada sau dați săracului din puținul vostru, fără să așteptați nimic în schimb,sunt lucruri atât de simple pe care totuși atât de puțini oameni le fac.

Dacă am trăi măcar o zi respectând aceste simple porunci, viața noastră ar fi mai luminoasă , mai frumoasă, am putea trece mai mai usor peste greutăți și am descoperi esența vieții.

Câți dintre noi sunt capabili să facă lucrul acesta?

Herontdekken

De laatste maand werd ik meerdere malen teleurgesteld op mijn werkvloer. Slechte maand… Ik ervoer dat alles wat ik opgebouwd had afgebroken werd…Enkele mensen die ik vertrouwde, stelden mij op een onverwachte manier teleur en er was geen dag dat ik, zelf voor mijn werk in een andere stad zijnde, geen berichten verwachtte van mijn werkvloer in mijn nadeel. In deze tijd heb ik desondanks ontdekt, wie werkelijk de mensen zijn rondom mij, wie ik kan vertrouwen en wie niet. Ik heb gezien hoe de wind van de macht de mensen zonder ruggengraat buigen, hoe het eigenbelang omhoog klautert zonder om te kijken en ik heb met vreugde mijn VRIENDEN herontmoet.

Ik heb, meer dan ooit, ervaren dat ik functioneer op innerlijke motivatie en ik begon te wennen aan het idee dat het nu eenmaal zo gaat, dat ik moet wennen aan de koude wind die de lokale kern van macht onverwacht en kwaadaardig over mij ontketent. Onrechtvaardigheden stroomden voort en ik was er niet eens meer verbaasd over…En ook nu verbaas ik me niet. Vandaag echter, overkwam mij een blijdschap die alles compenseerde, alle opstandigheid en afkeer die ik in mij opgestapeld had. Sinds enkele maanden draai ik mee, als vrijwilliger, op de stichting Rafael, die zich, met in Roemenie zeldzame professionaliteit, bezighoudt met personen met een beperking. Betrokken zijnd bij een project dat mijn hele tijd en energie opslokte volgens het systeem "jij geeft alles en wij geven jou niets" kon ik een maand lang de cliënten van de stichting niet ontmoeten. Vandaag echter, kwam ik terug. Ik deed de deur open en ging naar binnen….Daar was die prettige werksfeer waar ik al aan gewend was, waarin een ieder belangstelling toont voor datgene wat de ander doet, doorspekt met vriendelijke grappen, en de momenten van creatieve concentratie liggen bij iedere tafel op de loer. Zo zagen ze er allemaal uit: mooi en bezig. Ik stapte de zaal in en mij overkwam dit: een onverwachte explosie van blijdschap en golven van sympathie die over mij heen stroomden. Eenvoudig gezegd, ik was overweldigd en het bracht mij van mijn stuk op een manier zoals mij al lang niet meer was overkomen. Ik had niets gedaan dat ik hun ongeveinsde en absoluut ongeremde vreugde had verdiend, zoals ik ook aan de andere kant de onrechtvaardige manier waarop ik was behandeld niet verdiende. God brengt alles in het juiste evenwicht, niet zoals wij dat verwachten maar op een wonderlijke manier.

De personen met een beperking vragen soms zo weinig en schenken ons de meest onverwachte geschenken. Het zijn mooie mensen, die liefhebben, blij zijn, lijden, soms opstandig zijn, maar soms anderen overweldigen met hun blijdschap die ze uitstralen. Ik heb vandaag dat onbetaalbare cadeau ontvangen en ik wil dat met u delen, misschien omdat het teveel blijdschap is of misschien omdat ik herontdekt heb hoe mooi mensen zijn.

Auteur: Claudiu       Vertaler: Emma
http://claudiu-pearipidegand.blogspot.com/2011/10/redescoperire.html

Un strop de libertate

Pentru mine, ca psiholog în penitenciar, ziua profesională de vineri este cea mai frumoasă, căci se încheie cu o activitate numită “Psihologia pentru toţi”. Spre deosebire de celelalte activităţi, procedurate, standardizate, recompensate, aceasta e una foarte simplă, care permite mai multă spontaneitate, lasă discuţia să fie mai creativă şi mai relaxată. Nu suntem stresaţi de obiective foarte specifice şi fixe, ele putând să se transforme, uneori, chiar în decursul activităţii, în altele mai adaptate şi mai centrate pe nevoile imediate de asistenţă.

Ştiu că, fără celelalte programe, centrate pe probleme şi nevoi specifice şi structurate corespunzător, “Psihologia pentru toţi” ar fi insuficientă, dar aşa, în condiţiile în care sunt implementate şi acestea, se simte şi nevoia unei abordări mai relaxate. Ceea ce dă savoare discuţiei este faptul că, păstrându-se orientarea spre obiective, este, totuşi, permisă flexibilizarea, discuţia pornind de la explorarea nevoilor comunicaţionale ale participanţilor, de la dorinţele lor de lămurire asupra unor teme psihologice şi curgând în mod firesc spre clarificări integratoare.

Relaxarea porneşte încă de la înscrierea la activitate. Fiind una periodică, oricine se poate înscrie, dacă doreşte să participe chiar în acea săptămână. Dacă, pentru a participa la celelalte programe, e nevoie să aştepte finalizarea acestora, în cazul în care sunt déjà începute, la “Psihologia pentru toţi” oamenii se pot înscrie oricând şi pot participa, cel puţin până intră într-un program structurat.  

Fiecare întâlnire este concepută în aşa fel încât să fie relativ independentă de celelalte, astfel încât, şi dacă cineva participă doar la aceea, să aibă senzaţia că a câştigat ceva în plan personal şi să simtă nevoia continuării. Bineînţeles, temele se înlănţuie, dar apar în mod spontan, ca o continuare naturală, neplanificată, izvorâtă din dinamica discuţiilor de grup.

Şi ştiţi ce mi se pare mai interesant? Oamenii nu primesc nicio altă recompensă pentru ceea ce fac. Spre deosebire de programele structurate, aici primesc doar bucuria comunicării. Prezenţa lor la activităţi e un feedback pe care-l primesc în fiecare săptămână. Încercăm să căutăm motivaţia aceea interioară şi uneori o găsim.

Prin urmare, ca o completare la tot ceea ce e, în mod util şi pe deplin justificat, strict planificat, nu ne strică o mică bucurie neplanificată, căci libertatea şi spontaneitatea sunt cele care eliberează energiile noastre profesionale şi pe cele prosociale, existente şi încă insuficient provocate, ale celor care au comis infracţiuni şi se află în executarea unor pedepse privative de libertate. 

Cea mai stringentă nevoie

Cel putin o dată pe zi, pisoiul nostru vine la unul dintre noi cu privirea aceea de parcă ar vrea să ne ceară ceva anume. Nu înseamnă că vrea să mănânce sau ceva de genul ăsta. Dorinţa lui este cu totul aparte.
Dacă stai cumva jos îţi va sări în poală; daca nu, va sta acolo privindu-te melancolic, până când îl vei lua tu în braţe. Odată ce s-a aşezat bine, începe să toarcă, chiar înainte să îl mângâi pe spate, să îl scarpini sub bărbie şi să-i spui ce motănel cuminte este el. Apoi turaţia motorului lui aflat la relanti creşte; se foieşte până când îşi găseşte un loc comod. Uneori torsul scapă de sub control şi se transformă în sforăit. Se uită la tine cu ochii mari plini de adoraţie, şi îţi oferă privirea aceea pisicească lungă şi molcomă, de încredere absolută.
După un timp, încetul cu încetul, se linişteşte. Dacă vede că nu te mişti, atunci se hotăreşte să tragă un pui de somn. Dar tot atât de bine poate să sară jos din poală şi să plece la treaba lui. Se simte bine în ambele cazuri.

Fiica noastră spune mai pe scurt: “Negruţ are nevoie să toarcă”.

În gospodăria noastră, el nu este singurul care are nevoie de acest lucru; şi eu şi soţia mea ştim că această nevoie nu ţine de vârstă. Totuşi, pentru că sunt dascăl, dar şi părinte, o asociez de obicei celor mai tineri, pentru că ei simt nevoia imperioasă să îmbrăţişeze, să stea cu capul în poală, să fie luaţi de mână, să fie înveliţi şi mângâiaţi, şi nu pentru că ar fi ceva în neregulă, ci pentru că aşa sunt ei.
Există multe lucruri pe care aş vrea să le fac pentru copii. Însă, dacă ar fi să aleg unul singur, ar fi acesta: să-i ofer oricărui copil de oriunde, cel puţin o şedinţă de tors pe zi.
Copiii, ca şi pisicile, au nevoie să toarcă.

Fred T. Wilhelms
(„Supă de pui pentru suflet”)

DEMISIE

Subsemnatul Dan Stresatu', vă aduc la cunoştinţă

O intenţie mai veche, o teribilă dorinţă,

De a-mi da, irevocabil, azi, demisia deplin

Din menirea şi din rangul de adult, ce îl deţin.

Funcţia pe care astăzi subsemnatul o ocupă,

Mi se pare prea stresantă, vrednică de prima grupă;

De când sunt adult, spun sincer, nu mai am în suflet tihnă,

Nu mai am nici timp, nici pace, nici astâmpăr, nici odihnă.

După ce analizat-am cum mă aflu de o vreme,

Situaţia stresantă, nesfârşitele probleme,

Ce mi le oferă zilnic împovărătorul rang,

Hotărât sunt ca dintr-însul eu acum să mă retrag

Şi voiesc, cu insistenţă, să preiau, dar mintenaş,

Atribuţiile simple ale unui copilaş,

Ce le-ndeplineam odată cu atâta iscusinţă

Şi la care renunţat-am cu prea multă uşurinţă.

Vreau să desenez cu creta colorată, iar, pe stradă,

Sau să fac pe ulicioară un om mare de zăpadă;

Să nu-mi pese de adulţii care trec în mare grabă

Spre serviciu, sau spre piaţă, sau spre altă nouă treabă.

Vreau să merg cu trotineta "tituind" pe trotuare

Şi să nu mai stau în trafic enervat la semafoare;

Să nu mă intereseze, pentru anul următor,

Cât mai e asigurarea pentru vechiul meu motor;

Vreau să cred că,-n toată lumea, bombonelele Tic-tac

Sunt mai bune decât banii, care n-au pe dânşii mac;

Vreau să cred, precum odată, că e totul gratuit

Sau că nu-i mai scump eclerul decât băţul de chibrit.

Vreau să stau întins la umbra unui arbore stufos

Cu-n pahar de suc în mână, stând pe spate tacticos;

Să privesc la norii care nu voiesc să se oprească

Şi să-ntreb: De ce adulţii nu au timp să îi privească?

Vreau să mă întorc la vremea, când mă bucuram de viaţă

Şi-i sorbeam cu lăcomie minunata ei dulceaţă,

Când a mamei voce caldă mă chema de pe maidane

Să vin repede la masă, fără să mă plâng de foame.

M-am maturizat cam iute, m-a trezit de-odată mare;

Cred că e, cu siguranţă, un abuz şi-mi cer iertare!

Am ajuns să aflu, iată, de războaie şi de drame,

De justiţie coruptă, de copii murind de foame;

Am aflat de vrajbă, ură, prostituţie, avorturi,

Şi de mame criminale, de partaje şi divorţuri,

De ciudata şi parşiva educaţie atee,

De căsătorii de probă şi de droguri în licee;

Am aflat că sunt biserici, ce au clerici cam ciudaţi,

Unde se oficiază cununii între bărbaţi.

Am aflat că sunt în lume oameni fără Dumnezeu,

Ce-şi pun coarne, şi pecete, şi se-nchină celui rău.

Vreau să mă întorc la vremea, când făceam cu grijă tema

Şi la orice disciplină singur rezolvam problema;

Când citeam cu sârguinţă, zilnic, lecţiile toate

Şi nu aşteptam ca net-ul să îmi facă referate;

Vreau s-aud un cor de strană, să privesc trecând fanfare,

Şi nu televiziunea cu emisiuni bizare.

Nu mai vreau nici ştiri cu bombe, terorişti, scumpiri, reclame,

Violenţă, desfrânare şi căderi de avioane.

Vreau să mă întorc la vremea, când, copiii, din tot satul,

Nu ştiau ce este moda, nu ştiau ce e păcatul;

Când mămicile, în taină, le citeau din Sfânta Carte

Şi nu-şi adormeau copiii cu desene animate.

Vreau să cred din nou că omul e creat de Dumnezeu,

Cum m-a învăţat mămica, nu profesorul ateu;

Vreau să cred din nou că Moşul îmi aduce jucării,

Şi nu tata, cum aflat-am, mai târziu, de la copii.

Vă asigur că în cazul când voi fi, de-un oarecare,

Întrebat: Ce te vei face, când vei fi, copile, mare?

N-am să mă mai bâlbâi iară, încurcat, timid, umil,

Ci voi spune cu tărie: Vreau să fiu mereu copil!

Aşadar, vă spun din suflet, că vreau să retrogradez!

Şi-aţi aflat ce argumente am să demisionez

Din copleşitoarea treaptă de adult, ce o ocup

De atâţia ani în care, zilnic, am strigat heirup.

Ştiu că nu e cu putinţă să retrogradez total,

Să devin copil la suflet şi trupeşte, integral,

Însă fără doar şi poate, vreau în orice chip şi stil,

Ca de-acuma înainte să am suflet de copil.

Stridia

A fost odată o stridie
De care acum vă povestesc,
Care a constatat că i-a intrat
Nişte nisip în cochilie.
Era doar un grăunte,
Care tare-o chinuia.
Căci stridilile au sentimente
Deşi nu par aşa.

Dar oare credeţi că a dat vina
Pe soarta cea crudă
Care s-o fi adus
În starea asta cumplită?
A blestemat oare guvernul,
A cerut alegeri,
Şi marea să-i ofere
Protecţie?

Nu – şi-a zis ea
Cum statea în cochilie,
Dacă tot nu pot să-l scot,
Am să-ncerc să-i dau un rost.
Ei, anii au trecut
Aşa cum se întâmplă,
Şi a ajuns să se întâlnească
Destinul său de scoică,
Găsită, pe o farfurie.

Iar grăuntele de nisip
Care-o împunsese cumplit,
Era acum o perlă
Frumoasă şi lucind.
Povestea are o morală;
Nu este extraordinar,
Ce poate face o scoică
Dintr-o boabă de nisip?

Oare ce-am putea noi face,
Dacă ne-am strădui un pic,
Cu unele lucruri
Ce ne intră sub piele?

„Supă de pui pentru suflete tinere”

FARA SA-MI DAU SEAMA ...

Venind pe strada fara sa vreau ochii mi-au cazut pe chipul fiecarui om in parte : un domn dadea agitat din maini vorbind la telefon, o doamna de varsta medie cauta incruntata ceva in geanta,o domnisoara tragea cu ochiul la pantofii alteia care pasea inaintea ei,un batranel venea agale cu privirea indreptata in jos si cu o plasuta din material in mana, alt domn mergea pe bicicleta vizibil ingandurat.

Apoi intalnesc un copilas la vreo 2 anisori care radea in hohote caci mamica lui ii facea balonase iar el fugea dupa ele si prinzandu-le in mainile gingase acestea se spargeau in degetutele lui,lucru care-l facea sa rada asa de cu pofta.Fara sa vreau am zambit si eu. Imi era asa de drag...

Dar mai tarziu mi-am pus intrebarea : cand am auzit oare ultima data un om matur care sa rada asa cu pofta si motivul sa nu fi fost o vorba de batjocura la adresa unei blonde,a unui politist, a unui coleg ,a unui defect vizibil de-al altei persoane e.t.c? Oare cum de am uitat sa radem impreuna si nu unul de altul? Oare sa fie viteza in care traim azi si care ne priveaza de bucuria asta.O si cat de bine mi-a facut acel ras cristalin !!!

Dar oare eu cand am ras asa ultima data? Trist e ca nu-mi amintesc si atunci ma cuprinde o durere nu stiu ce ma doare dar cred ca ma doare sufletul,ma doare ca am pierdut ceva pe drum,am pierdut fara sa-mi dau seama....