Patimi si pasiuni

Proiectul "Psihologia pentru toti" are marele avantaj că păstrează spontaneitatea si autenticitatea interventiilor.  În prezent, 115 persoane private de libertate sunt înscrise în proiect. Fiecare activitate are câte trei faze: creativitatea, analiza si decizia/concluzia. Astfel, participantii sunt invitati să propună teme, apoi să sustină de ce ar fi utilă dezbaterea pe temele respective si să ia o decizie cu privire la tema care urmează să fie adusă în arenă. După ce este aleasă tema, sunt invitati să exprime opinii cu privire la ea. Părerile sunt analizate, dezbătute, iar finalul presupune luarea unor decizii, conturarea unor concluzii ale grupului. Pe lângă acestea, fiecare poate merge la cameră cu propriile concluzii. 

Ideea centrală este că în viată fiecare problemă are cel putin o rezolvare. Pentru a se ajunge acolo, e important ca mintea fiecăruia să emită cât mai multe idei, să producă alternative, apoi să le analizeze si să se ia decizia cea mai bună. Problema multor infractori este aceea că, aflati în fata unei probleme de viată, nu pot produce decât o idee si aceea criminală. Fiind singulară, renuntă să o mai analizeze si trec direct la decizie. Uneori, chiar dacă produc mai multe idei, sub impulsul obisnuintei, al unor emotii puternice, al influentei anturajului, poate pe fondul consumului de alcool, oamenii iau decizii proaste. Fiecare idee infractională este, inevitabil, proastă, căci pune în pericol sănătatea, viata, familia, libertatea unuia sau mai multor oameni. 

Astăzi, ideea aleasă spre dezbatere a fost aceea de a pune în paralel pasiunile si patimile. Hmmm... Ce stiu oamenii de după gratii despre pasiuni si despre patimi? Mai multe decât ne-am imagina. Ce or fi patimile? Cineva ne-a amintit despre patimile lui Hristos, altcineva ne-a spus că sunt niste păcate care contribuie la învârtirea în cercuri vicioase, iar un alt participant ne-a vorbit despre dependente. Ce or avea în comun patimile lui Hristos cu păcatele si cu dependentele? Păi...patimile Mântuitorului sunt suferinte, răni venite din păcatele omenirii, iar păcatele sunt patimi care se termină cu suferinte. Elementul comun este, prin urmare, suferinta, fie că ea vine către Salvator, fie că îl prinde în chingi pe cel care greseste. Nu am insistat pe suferinte, ci pe împătimire. Patima, deci, este o consecintă a însiruirii de păcate sau a repetării unuia până la dependentă. Împătimitul este egoist, vrea totul pentru sine, este gelos, posesiv. El poate deveni promotor al suferintei altora si, neîndoielnic, al propriei suferinte. 

Dacă patimile sunt rele, ce or fi pasiunile? Cineva le-a definit ca fiind trăiri extrem de puternice, care duc fiinta omului spre dăruire extremă. Psihologic, din punct de vedere afectiv, vorbim despre emotii, trăirile acelea puternice, asemănătoare focului de paie, intense, dar de durată scurtă. În timp, se formează sentimentele, focuri de lemne, călduroase, puternice si de durată. Unii oameni ajung la pasiuni, care sunt de durată si călăuzesc întreaga viată a omului. Avem pasiunile artistilor, ale sportivilor, pasiuni în dragoste (nu dragostea pasională, ci aceea jertfitoare), pasiuni generatoare de sacrificiul de sine, atât pentru tară, pentru persoane, cât si pentru idei sau credinte. Pasionatii sunt capabili să meargă până la capăt în pasiunea lor, în ciuda dificultătilor si a pericolelor. Ideea centrală e sacrificiul de sine, asta însemnând viată si nu neaparat sacrificiul suprem. S-a spus în timpul discutiei chiar o glumă desprinsă dintr-un film: "-Iubito, mi-as da si viata pentru tine!; -Da, dragule? Adu-mi si mie o cană de apă, te rog!; -Da', ce? Tu nu poti să-ti aduci?" Vedeti? Uneori spunem vorbe mari, dar nu suntem în stare de sacrificii minore. Pasiunea nu cere, ci oferă. Multi pictori talentati au murit săraci pentru că, pasionati fiind, s-au dăruit artei...fără să-i ceară ceva. Asa si pasionatii în iubire: dăruiesc, fără să ceară, nu sunt posesivi, nici gelosi si iubesc neconditionat. Pasionati sunt si oamenii care au păstrat iubirea fată de semeni chiar si atunci când ceilalti i-au trădat, lovit, dispretuit. Sfântul Stefan, în timp ce era ucis cu pietre, spunea: "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!" La fel, cei care s-au jertfit în temnitele comuniste si care si-au iertat si iubit tortionarii. Pasionatii îsi trăiesc misiunea si o duc la capăt. 

Asa cum emotiile pot fi pozitive sau negative, sentimentele asijderea, pasiunile sunt si ele de două feluri, dar cele negative au fost denumite diferit, si anume "patimi", definind cu acelasi cuvânt atât dependenta de rău, cât si suferinta cu care plăteste omul pentru propriul comportament.

A întrebat cineva cum de iubirea se termină uneori atât de rău, cum de oamenii pot deveni atât de gelosi si de agresivi? Păi..depinde pe cine iubeste omul, pe cine se concentrează în primul rând în iubire. Dacă se concentrează doar pe dorintele lui, dacă iubeste egoist, se află pe drumul patimii. Dacă iubirea lui e neconditionată, dacă, neuitându-si trăirile, se dăruieste, e pe calea pasiunii.

Calea emotiilor si a sentimentelor pozitive, drumul pasiunilor, împlinesc omul si îl păstrează liber, aproape de ceilalti si de destinul său, în timp ce emotiile si sentimentele negative, ori patimile îl îndepărtează pe om de ceilalti si de sine, de sănătate, viată si familie.

Precum spunea cineva, profesorul este cel care gândeste cel mai bine când predă, conceptualizarea pasiunii si a patimii m-a ajutat si pe mine, asa cum fiecare dezbatere aduce ceva nou, pe care îl poti folosi spre zidire. Dezbaterea pe această temă, în penitenciar, a luat o pauză. Oamenii îsi reasază gândurile. E timpul să începem noi dezbaterea. Vă astept cu păreri. Multe ne-au scăpat, unele ne vor scăpa în continuare, dar nu strică un schimb de idei. :) 

Avort versus viată

În timpul discutiei despre eutanasie, unul dintre detinutii participanti la proiectul "Psihologia pentru toti", sustinând dreptul omului de a decide asupra vietii si a mortii, a adus ca argument dreptul femeii de a decide să avorteze. Astfel, s-a impus de la sine o nouă temă. Au participat la dezbatere 32 de persoane private de libertate. Initial, au urmărit filmul despre Gianna Jessen, o supravietuitoare a avortului, apoi subiectul a fost disecat si întors pe toate părtile. 

De ce avort? Pentru că unele femei sunt părăsite, sărace, marginalizate, dacă rămân însărcinate, pentru că unele familii sunt prea comode pentru a-si dori încă un copil, pentru că există riscul ca unii copii să se nască bolnavi, ori cu dizabilităti, pentru că uneori este pusă în pericol viata mamei ori pentru că uneori femeile pot rămâne însărcinate în urma unui viol. 

De ce nu? Pentru că avortul este o crimă timpurie, pentru că avortul ucide trupul fătului si mutilează grav sufletul mamei, pentru că nu are omul dreptul de a decide asupra vietii si mortii unui alt om. 

Sărăcia... O fi avortul o solutie împotriva sărăciei? Hmmm.... Cum ar fi să vedem familii care îsi ucid copiii pentru că nu stiu ce să le mai dea de mâncare? Pare usor să-i ucizi pe cei nevăzuti, dar nu e. De asemenea, dacă noi credem că ar fi nevoie de avort pentru ca un copil să nu se nască cu dizabilittăti grave, de ce ne cutremurăm de crimele îngrozitoare ale nazistilor? Si ei au făcut asta, dar la vârste diferite. 

O situatie aparte este cea în care viata mamei este pusă în pericol, iar fătul nu are nicio sansă să supravietuiască. Un medic chemat să facă un astfel de avort serveste vietii, spre deosebire de ceilalti avortatori, agenti ai mortii, călăi plătiti regeste. 

Foarte intens a fost discutată situatia în care o fată rămâne însărcinată în urma unui viol. Unul dintre detinuti a spus că probabil ea e traumatizată si că atunci când îl vede pe copil ar putea să-si amintească de viol si să se simtă din nou afectată de traume. Avortul, însă, nu ar însemna, oare, încă o traumă pentru mama respectivă? Pe de altă parte, cu putin ajutor, mama ar putea să-si iubească foarte mult copilul, el reusind chiar să închidă si să pună balsam pe rană. Dacă, însă, mama nu reuseste să-l iubească si nu poate să-l crească, există varianta ca el să intre în sistemul de protectie socială si de plasament, unde oameni special pregătiti pot să se îngrijească de el. 

Notabilă a fost remarca Giannei, care, făcând trimitere la asociatiile care, în numele apărării drepturilor femeii, sustin avortul, a spus că si ea e femeie si că nicio astfel de asociatie nu i-a apărat dreptul la viată.   

La sfârsitul discutiei, nici măcar unul dintre participanti nu era de acord cu avortul. Ceea ce mi s-a părut cel mai important, însă, este faptul că, dacă înainte de dezbatere erau exprimate păreri conform cărora această temă nu îi priveste pe bărbati, ulterior toti au simtit că e responsabilitatea fiecăruia ca vietile copiilor să nu fie curmate. Astfel, un bărbat poate proteja viata fiind acolo, lângă mama copilului, iubind si îngrijindu-se de siguranta materială si afectivă. Fără acestea, el o împinge spre mari dificultăti pe tânăra mamă si doar sacrificiul ei de sine duce la salvarea si la dezvoltarea copilului. 

Dincolo de decizii, dezbaterea a adus din nou în atentia noastră atitudinea fată de viată si moarte, credinta, iubirea, capacitatea de sprijini si de a nu judeca, libertatea de a lua decizii si grija fată de semeni.  A fost cea mai reusită dezbatere din cadrul proiectului si vă invit să o continuăm aici! 

Despre eutanasie...

Dacă în urmă cu o săptămână, în cadrul proiectului "Psihologia pentru toti", a fost abordată tema pedepsei cu moartea, o altă provocare spre dezbatere s-a impus oarecum de la sine. Astfel, cei 28 de detinuti participanti au fost invitati să se imagineze din  nou în locul unor parlamentari chemati, de data aceasta, să decidă legalizarea eutanasiei în cazul bolnavilor incurabili care îsi exprimă dorinta sinuciderii asistate. 

Hmmm... Dacă data trecută li s-a părut că pedeapsa cu moartea vine din timpuri de mult trecute si că reprezintă  niste reflexe nedemocratice, chiar dacă mai sunt si tări civilizate în care mai este legalizată, de data aceasta...e vorba despre o ideologie nouă, avangardistă, apărută în numele drepturilor omului... 

Dincolo de decizia cu privire la eutanasie, însă, e vorba despre atitudinea oamenilor. Astfel, cei care au fost împotriva eutanasiei au venit cu argumente ce tin de credintă ori de faptul că oricând un bolnav îsi poate reveni, destule exemple de acest gen fiind intens mediatizate. Viata este sfântă si merită să fie trăită până la capăt, Dumnezeu fiind singurul care decide sfârsitul ei în această lume, întrucât El ne-a si dăruit-o. Apoi, nimeni din familie nu îsi poate dori moartea unui bolnav, oricât de grea ar fi boala.

Totusi, când a venit vorba despre familie...părerile s-au împărtit. Dacă unii au spus că n-ar putea să rabde să vadă zi de zi suferinta celor dragi si că, dacă acestia si-ar dori, ar fi de acord cu eutanasia, ceilalti au contraargumentat spunând că, dacă iubesti pe cineva, nu-l lasi să moară, ci suferi alături de el până la sfârsit, încercând să-i diminuezi suferinta, dar ajutându-l să-si păstreze credinta, nădejdea si arătându-i toată dragostea. 

De asemenea, s-a discutat despre dilema morală a medicului, care s-a pregătit să protejeze viata, nu să aducă moartea. Dacă legea ar reglementa sinuciderea asistată, iar medicul n-ar dori să participe la sinucidere, ce sanse ar avea el să nu o facă? Va trebui să aleagă între respectarea legii si ceea ce îi spune sufletul lui. 

Eutanasia... O discutie despre viată si moarte, despre credintă, iubire, compasiune, despre libertatea omului de a decide si despre limitele acesteia. Nu e usoară decizia. Cred că ar fi ipocrită atitudinea în care noi, cei din afara suferintei celor aflati în acele situatii, le dăm lectii despre răbdare, credintă, despre puterea de a îndura... Cu toate acestea, o sinucidere este o sinucidere. Îmi amitesc acum...vorbele părintelui Nicolae Tănase, de la Valea Plopului, care ne spunea să căutăm suferinta acolo unde e si să încercăm să o alinăm. 

Multe s-ar mai putea spune, dar vă las si pe voi...

Despre gelozie

Gelozia... Motivul atâtor frământări, nopti nedormite, tristeti ori depresii, divorturi, vătămări corporale, sinucideri ori crime... Ce o fi gelozia? De aici începe dezbaterea... 26 de minti se străduiesc să digere această temă... Hmmm... Apar două idei... Nu există iubire fără gelozie... Asta e una... Cea de a doua spune că gelozia e opusul iubirii... Argumente: "dacă nu esti un pic gelos, înseamnă că nu iubesti", dar "gelozia se poate transforma  în ură si poate genera manifestări care exprimă opusul iubirii"... Ihâm... Si ce o fi, totusi, gelozia? Da, gelozia e ceea ce simti atunci când ai impresia că iubirea care crezi că ti se cuvine pare că sau chiar este este îndreptată către altcineva si, uneori, către altceva... E o definitie... Toti participantii aderă la ea, probabil în lipsă de ceva mai bun... 

Iubirea... Erich Fromm spunea că există două forme de a iubi: "te iubesc pentru că am nevoie de tine" si "am nevoie de tine pentru că te iubesc". Conform spuselor unui participant, Fromm a expus două extreme, iubirile noastre fiind amalgame între cele două tipuri de iubire, între iubirea egoistă si cea altruistă. O exista oare iubire egoistă? Complicată întrebare... Ce o însemna să iubesti pentru că ai nevoie de celălalt? Ce nevoi trebuie să-ti satisfacă celălalt pentru a-i acorda iubirea ta? Păi...hmmm...nevoi sexuale, de sigurantă, unele care tin de orgoliu, imagine, nevoia de afectiune, de asociere, nevoi materiale sau de autodezvoltare, ori alte si felurite nevoi. Proba este următoarea: ce faci dacă celălalt nu-ti mai satisface o parte dintre aceste nevoi? Păstrezi iubirea sau ea se stinge? Cu cât te îndepărtezi mai repede de cel care, din diverse motive, nu-ti mai satisface nevoile, cu atât ceea ce simteai fată de el era mai egoist si mai apropiat de extremul: "te iubesc pentru că am nevoie de tine". În aceste conditii, când atentia persoanei iubite se orientează spre altcineva, nevoile nu-ti mai sunt satisfăcute si apare gelozia... La polul opus, cel care iubeste altruist îsi păstrează iubirea si nu se teme că o va pierde. Are nevoie de persoana iubită, dar prezenta ei e continuă, indiferent dacă, fizic, aceasta este sau nu lângă el. 

Cum o fi, însă, cu cele două tipuri de iubire? Sunt date, le câstigi, sunt dinamice? Se spune asa: că iubirea are dinamica ei si nu toti pot să ajungă la fazele superioare. Prima fază a iubirii este cea în care ea e Ileana Cosânzeana, iar el e Făt Frumos. Nimic imperfect nu tulbură perceptiile celor doi. Emotiile sunt puternice, iubirea e, în această fază, asemenea unui foc de paie: foarte intensă, dă o căldură mare, dar riscă să se stingă repede. Se numeste idealizare. Este acea îndrăgostire, atât de plăcută... Nu e loc pentru nimeni altcineva între cei doi si, la fel de violentă ca si emotia iubirii, e si gelozia...După ea...vine rândul unei perioade de...criză. Ea vede că Făt Frumos nu e perfect, iar calul lui nu este atât de alb, el, de asemenea, începe să-i observe si imperfectiunile... Apar primele certuri si multe scene de gelozie... După această piatră de încercare...iubirea... fie se rupe, fie se cristalizează... Focul de paie, fie se stinge, fie se transformă într-un foc de lemne. Emotia iubirii, fie se atenuează până la disparitie, iar omul caută o altă tintă a iubirii, fie se transformă în sentiment. Spre deosebire de emotie, alias focul de paie, sentimentul, adică focul de lemne, este mai statornic, chiar dacă nu la fel de învolburat. În timp, devine din ce în ce mai bine conturat si se transformă într-un foc de iască, de nestins. Cei care ajung să ardă asa, se iubesc unii pe altii, se cunosc, cu bune si cu rele, cu virtuti si cu slăbiciuni, au trecut prin multe împreună si nimic nu-i mai poate despărti. În mod firesc, sunt încrezători, iar gelozia e diminuată. 

Desigur, pe drum, am putea avea nostalgia focului de paie si am putea încerca din nou emotiile de început. De obicei nu se întâmplă, si nici nu ar prea avea cum, cu aceeasi persoană cu care deja avem aprins un foc de lemne. Consecinta ar putea fi aceea că, nemaipunând lemne pe foc, acesta s-ar putea stinge...în timp ce noi ne concentrăm pe focul de paie. Astfel, focul de lemne va pieri, iar cel de paie, asijderea. Omul, deci, va rămâne singur si trist, după unul sau mai multe focuri de paie, dacă nu înaintează spre focul de lemne si, mai târziu, de iască. 

Iubirea o simtim din start si, fără acel declic care apare din prima clipă, nu se naste, dar ea are nevoie să se si dezvolte, să crească, să treacă de la emotie la sentiment, de la egoism la altruism, la dăruire, de la "eu" la "noi", un "noi" în care există două "eu"-ri libere si capabile să aibă încredere. 

Gelozia mai poate fi o incapacitate de a avea încredere, uneori patologică, răutăcioasă... Se poate transforma în ură si mult rău poate face. Singur îl lasă pe cel al cărui suflet îl muscă si până la capăl îl rontăie, dacă el nu se smulge din îmbrătisarea ucigasă. Gelozia este, deci, cea care însoteste inima egoistă în fazele primare si încă imature, instabile, ale emotiei de iubire. Cu cât se înaintează spre sentiment, spre pasiune, gelozia păleste si se manifestă foarte rar, ca simple pusee, din ce în ce mai rare, căci maturitatea iubirii nu mai  lasă loc nici motivelor, dar nici gândurilor care duc spre gelozie.

Toate acestea: gelozia, iubirea, încrederea, au fost problematizate, întoarse pe o parte si pe alta, disecate, desfăcute si refăcute...într-un penitenciar, de 25 de persoane private de libertate, în două ore de dezbatere. Nu sunt singurele teme dezbătute. 

Vă invit să cititi în fiecare sâmbătă ceea ce s-a dezbătut vineri în cadrul proiectului "Psihologia pentru toti". 

Iubirea si reintegrarea socială

Când cineva ajunge după gratii, senzatia stranie de singurătate îl cotropeste... Este în cameră cu încă 5, 6, 8, 10 persoane, întâlneste alte câteva sute, dar tot singur se simte...

Indiferent cât de mult a gresit, omul tot în libertate îsi caută persoanele care-i pot oferi o oarecare securitate afectivă. Părintii, bunicii, fratii, sotia/iubita, eventual copiii, apoi prietenii ori alte cunostinte formează edificiul afectiv de care oricine are nevoie... Acesta e puternic zguduit când omul comite o infractiune si ajunge după gratii.

De obicei, nu doar gratiile îi despart pe oameni, ci multiplele obiceiuri rele, egocentrismul, afundarea într-un stil de viată hedonic... Fierul rece schimbă raporturile, cel putin temporar. Astfel, un fiu care nu prea dădea pe acasă devine brusc dornic să fie lângă ai lui, un sot neglijent începe să-si facă griji pentru sotia sa, un părinte putin interesat de copii ajunge să plângă si să le ducă dorul acestora, manifestând o preocupare crescută fată de ei... Paradoxal, ceea ce părea că îndepărtează, apropie uneori. Desigur, sunt si oameni care au ajuns accidental să comită infractiuni si care au avut si îsi păstrează sentimentele intacte. De fapt, în detentie omul are, din punct de vedere afectiv, cam ceea ce a cultivat. Rareori se întâmplă ca el să primească mai mult sau mai putin decât el însusi a sădit, ori a întretinut în libertate.

Bineînteles, iubirea părintească e neconditionată...sau...asa se spune. Totusi, uneori ea păleste. Se produce un cerc vicios...în care nu se mai distinge începutul neiubirii. Alteori, această iubire devine salvatoare, precum cea a tatălui fiului risipitor.

Cu totul diferită este, însă, iubirea din familia constituită sau pe cale de constituire. Iubirea eternă, cântată si versificată deseori, nu e mereu asa. De multe ori, cei care sunt obisnuiti să comită infractiuni au prea putină poezie în relatiile lor, se simt atrasi de persoane fără consistentă si, la primul hop, rămân singuri. Chiar dacă emotiile sunt reale si puternice, iubirea aceea de început se transformă cu greu în sentiment, căci oamenii nu prea au timp să se cunoască si să-si primească partenerii, cu toate ale lor.

Am întâlnit si detinuti care aveau o familie închegată, care erau deja căsătoriti de câtiva ani buni si care au trecut deja prin încercări împreună. Ceea ce au investit a rămas, sotiile i-au sustinut, i-au asteptat, grea le-a fost pedeapsa, dar au avut locsorul lor pregătit în familie si au rezistat. Altii, descurajati de pedeapsa mare si temându-se de trădare, au preferat să fie ei cei care renuntă si s-au despărtit. Multi si-au supraevaluat relatiile, s-au mintit singuri, chiar si când nimic din realitate nu le sustinea versiunea. Au fost si unii care s-au simtit terminati, altii care au luptat ca pentru o proprietate care li se cuvenea, nu întotdeauna cu mijloacele cele mai oneste si mai pline de iubire... S-a întâmplat si ca detinutii să manipuleze, astfel încât să convingă de iubirea lor persoane naive si să profite până la liberare, ori chiar după, de confortul afectiv si material pe care astfel de relatii îl aduc. Nu am epuizat varietatea situatiilor si vă invit să aduceti completări, nu înainte, însă, de a spune că persoanele din peniteciar si cele din libertate, cu care detinutii interactionează, fac parte dintr-o lume complexă, în care orice se poate întâmpla, chiar si înfiriparea si mentinerea iubirii.

De aceea, închei cu întrebarea: credeti că, dacă se îndrăgosteste, o persoană care a fost în detentie...are mai mari sanse să rămână liberă?

P.S.: Recitind textul, mi-am dat seama că si pentru persoanele care nu au fost în detentie sunt valabile multe dintre situatiile descrise mai sus. Sau nu... Ce ziceti?

Despre înfiorătorul fenomen Pitesti...

Aula Magna a Facultătii de Drept a devenit neîncăpătoare ieri... Motivul? Lansarea cărtii "Pitesti. Cronica unei sinucideri asistate" si a filmului documentar "Demascarea". Oameni de toate vârstele... dintre care ieseau în evidentă tinerii, prin entuziasm si prin numărul mare, si cei mai în vârstă, prin acea distinctie pe care doar credinta trăită până la sânge o asterne în sufletele încercate ale omului.

Autorul cărtii, Alin Muresan, la fel de tânăr ca si majoritatea celor din sală...la doar 25 de ani...are deja cinci ani de când studiază fenomenul Pitesti. M-a surprins îmbinarea fericită a vioiciunii cu întelepciunea, a rigorii cercetătorului cu iubirea si cu credinta crestinului, a respectului cu empatia...

Am avut plăcerea să-l văd pe domnul Nicolae Mărgineanu, fiul marelui psiholog arestat, la rândul său, 17 ani în închisorile comuniste. Văzându-l, mi-am amintit zâmbetul nelipsit din toate fotografiile psihologului, unele făcute imediat după liberare...

De asemenea, domnul Sorin Lavric, amfitrionul întâlnirii, ridicând destinul filosofului la nivel crestin, ne-a dus într-un spatiu al studentiei căutătorului sensului celui bun...

Am auzit mărturii înfiorătoare până la lacrimi, unele rostite pe viu, de însisi cei care au trecut prin iadul românesc si care încă mai sunt printre noi, mărturii puternice ale acelor vremuri pe care prea putin ni le amintim si asupra cărora nu ne aplecăm, poate de teama contrastului.

M-a impresionat si reprezentantul Fundatiei "Părintele Arsenie Boca" si m-a cutremurat mărturisirea unui om din sală, despre care am auzit că este fiul părintelui Marcu, un om sfintit prin credintă, suferintă, iertare si iubire... Despre părintele Marcu am citit si...apropierea fiului său mi s-a părut venită din altă lume, ca si prezenta oamenilor trecuti pe la Pitesti. Coborâti parcă din istorie si din calendar, acei oameni si toti cei care au suferit alături de ei erau printre noi. Uneori îi vedem si îi confundăm, la prima vedere, cu niste bătrânei cumsecade... Imediat ce interactionăm cu ei, însă, simtim fiorul pe care doar cei încercati îl pot trezi în inimile si în mintile celorlalti.

Acum, scriind acest articol, mă gândesc la autorul cărtii... Ce responsabilitate trebuie să-ti asumi scriind despre acesti oameni si despre tot ce au pătimit ei! Mie îmi tremură inima si acum, când scriu despre evenimentul de ieri, dară lui, celui care a înmănuncheat durere, deznădejde, căderi, iubire crestină, înviere si toată drama omului celui coborât în iad si urcat apoi până la Cer... Da, le-a înmănuncheat într-o carte si, alături de domnul Nicolae Mărgineanu, le-a asternut si într-un film, dăruindu-ni-le cu generozitate.

Simteam că am venit dintr-o lume atât de îngustă si m-am trezit în fata eternitătii... Acei oameni... As fi vrut să-i ating si să păstrez amintirea senzatiei tactile, dar nu am avut curaj. Mi-au atins, însă, inima si nicicând nu voi uita darul de ieri.

Sunt oameni care ne pot transforma viata, uneori fără să stie...