Într-o zi...a venit la consiliere un detinut care avea o problemă deosebită de a celorlalti... Mai avea câteva luni până la liberare, era condamnat pentru o vătămare corporală gravă, iar victima lui era imobilizată în cărucior... Omul stia că se va libera si că, întorcându-se în sat, va da ochii cu fosta lui victimă, cu sotia si cu copiii celui pe care l-a mutilat... Îi era rusine... Nu îl ajuta decât gândul că a fost pedepsit si că si-a ispăsit pedeapsa pentru ceea ce a făcut. Cu toate acestea...avea încă remuscări...
Uitându-mă la el...mă gândeam că durerea îi subliniază umanitatea si că sistemul său axiologic functionează. Niciun om nu poate să-i ia această durere, dar ea l-a păstrat viu din punct de vedere moral. Fiecare om care-l ascultă si care empatizează cu el îl mai ajută, iar timpul va mai estompa din intensitatea suferintei, dar semnificatia ei rămâne. Dacă vreodată mă voi mai întâlni cu acest om, sunt sigur că-l voi vedea întorcându-se de la muncă si voi afla despre el că s-a străduit să mai repare...atât cât a fost posibil...
Poate că vi se pare un fapt normal cel pe care vi l-am povestit, dar...în contextul penitenciar... este, totusi, una dintre exceptii....
Singurul lucru, de care imi pare rau, e ca niciodata, sufletulul lui nu se va vindeca, chiar daca isi va continua viata , nu va inceta sa se gandeasca la celalalt.
RăspundețiȘtergerePentru unii, de multe ori aceste remuscari sunt mai chinuitoare decat pedeapsa in sine...
RăspundețiȘtergereExistenta acestor remuscari scoate in evidenta faptul ca a lui constiinta nu este moarta...si da, asta poate avea efecte miraculoase ulterior.