Cu psihologia prin penitenciar

Acum 14 ani, după ce am terminat facultatea, mi-am îndreptat pasii spre institutia penitenciară. Nu stiam ce voi face, dar mi se părea incitant să mă ocup de detinuti. Abia dacă văzusem vreo câtiva la o gospodărie agrozootehnică, lângă unitatea militară din Aiud.

Nimeni nu mi-a spus ce trebuia să facă un psiholog în sistemul penitenciar, dar am găsit vreo câteva cărti despre domeniu si mi-am pus mintea la contributie. Fără prea multe hârtii, dar cu entuziasm si cu o pasiune ciudată pentru unii, mi-am creionat cam ce as vrea să fac si am purces la treabă.

Pentru început, a trebuit să demonstrez că pot fi de încredere, ceea ce era foarte greu, pentru că în penitenciar oamenii sunt foarte singuri si suspiciosi. Am trecut pe la fiecare cameră de detinere, încercând să explic ce este psihologia. Oamenii ascultau cuminti, dar total neîncrezători. Din fericire, unii au început să pună întrebări, nu neaparat din curiozitate, cât dintr-un spirit de competitie a ideilor. Apoi...au început să iasă din cameră liderii lor. Le trezisem interesul... Încercau să-mi spună câteva "secrete" ale camerelor. Parcă veniseră la pescuit. Simteam capcana si mă distram putin în sinea mea, dar era un alt semn bun. Au văzut cam ce întrebări pun, în ce directie merg discutiile si, încet-încet, au lăsat garda tot mai jos. După un timp, au început să iasă si cei din esalonul doi, ceea ce îmi transmitea că mai făcusem câtiva pasi. Bineînteles, multi pasi înainte aveau si corespondenti înapoi, dar înaintam. Asta era important.

Gheata începea să se topească, dar nici eu nu rămâneam neadaptat. Crescusem într-o familie frumoasă si avusesem toate premisele unei dezvoltări normale. De infractori auzisem si poate văzusem câtiva, fără să-mi dau seama... În preajma blocului erau câtiva golănasi, despre care auzisem uneori că se mai băteau, dar cam atât însemna contactul meu cu o astfel de lume. În facultate si în bibliotecă am citit despre fenomenul infractional, dar era mult prea putin pentru a fi pregătit să intru în sistem, fără să primesc "botezul" emotional al contactului cu fenomenul penitenciar.

Impresia era aceea de trezire într-o lume paralelă, subterană, inaccesibilă celor din lumea din care veneam. Mă întrebam unde fusesem până atunci, cum de nu văzusem toate acestea, cum nu le stiam si nici măcar nu le bănuiam. Nu la mediul penitenciar mă gândeam, ci tot ceea ce se întâmpla în lumea infractională.

În armată, am aflat despre cineva că îsi omorâse colegul si mă tot întrebam cum mai poate trăi linistit, după ceea ce a făcut. Fiecare zâmbet al lui îmi părea ciudat, iar râsetele aveau o rezonantă extraterestră. Ei bine, după angajarea în acest mediu, am înteles că, dincolo de aparente, există, totusi, un om, cu toate trăirile lui.

Au trecut câteva luni în care am avut cele mai ciudate vise, dar apoi a apărut acel echilibru si neutralitatea binevoitoare a început să semene cu ceea ce-mi doream. Aveam o foame să vorbesc cu un confrate, dar în sistem erau putini psihologi, iar în comunitate la fel de putini. Prietenele profesionale cele mai bune îmi erau cărtile domnului Gheorghe Florian. As fi vrut să-l întâlnesc si să-l storc de informatii, dar nu am avut acest privilegiu îndoit. După un timp, l-am întâlnit si m-am bucurat, dar deja mă adaptasem în felul meu.

Într-un fel, îmi plăcea să stiu că am libertatea de a-mi organiza singur activitatea ca psiholog. Mi-am stabilit niste priorităti si le-am urmat în mod natural si cu bucurie.

Primul grup cu care am lucrat mi-a hrănit curiozitatea profesională si tot eram flămând. Simteam cum cresc odată cu grupul, cum învăt în acelasi timp cu ceilalti participanti, altceva decât ei, bineînteles, dar concomitent. Al doilea grup a devenit ceva mai plictisitor, căci începeam să aud justificări si tipuri de enunturi cu care deja eram familiarizat. Bucuria descoperirii se mai temperase si începusem să lucrez oarecum algoritmic, eu, care functionez mai mult euristic. Pentru a-mi mentine entuziasmul, am început să descopăr noi metode de abordare a grupului. La unele am renuntat, pe altele le folosesc si acum. Între timp, am descoperit, dincolo de teorie, că fiecare om are misterul lui si merită toată atentia mea.

În penitenciare sunt foarte multi oameni pe care nu i-a ascultat nimeni, care au fost luati în serios doar când au ajuns în sala de judecată. Am văzut cât de important este să-l asculti pe om. Uneori, aveam impresia că spun niste lucruri care-mi păreau extraordinare, că oamenii au fost miscati până în adâncul sufletului si aveam surpriza să constat că prea putin s-a asternut din ceea ce am oferit. Alteori, însă, nu făceam decât să ascult (nondirectiv, nu?) si omul ajungea la adevăruri de care îmi amintea si după mai multi ani.

Am învătat să caut omul si îl găseam unde si când mă asteptam mai putin. Am auzit de nenumărate ori ideea că ar trebui să mă ocup mai întâi de victime si abia apoi să consiliez agresorii. Înteleg acest punct de vedere si mi se pare chiar îndreptătit. Cred că victimele au nevoie de toată grija, de consiliere si de sprijin pentru a se reechilibra. În acelasi timp, însă, cred că fiecare om are rolul său profesional. Al meu este acela de a mă ocupa de cei care au comis infractiuni. Cred că, în felul acesta, mă preocup, de fapt, si de potentialele victime. Astfel, dacă un om care are gândul de a se răzbuna îsi schimbă acest gând, dacă învată să-si controleze conduita si să evite comiterea de infractiuni, toate acestea îi vor ajuta si pe el, dar, în primul rând, le sunt de folos eventualelor victime.

Îmi place meseria mea si mă bucur să împărtăsesc cu voi aceste gânduri. Vă invit să scrieti despre ceea ce gânditi si simtiti cu privire la munca voastră, să ne prezentati atitudini profesionale si chiar metode de lucru, ori studii de caz. Nu aveti nevoie de bibliografie. Scrieti ceea ce simtiti. Nu e cazul să fim snobi si nici să abordăm un limbaj de lemn. Pur si simplu, deschideti fereastra pentru postare nouă si scrieti ce vă vine în minte despre profesie si despre voi însivă! Poate veti fi uimiti să redescoperiti că aveti un loc de muncă interesant. Dezvăluiti-vă! Doar suntem între prieteni, ori, cel putin, între colegi, ceea ce e cu adevărat important. Astept să vă citesc. :)

Început de drum...

În ultimul an de facultate m-am decis să-mi găsesc un job. De fapt, mă decisesem de mult, dar abia atunci am întâlnit un post interesant. Ar putea să vi se pară banal, dar pentru mine a fost impresionant. Ei bine, postul era de educator la scoala de surzi. Practic, în fiecare după-amiază trebuia să-i ajut la lectii, să fiu un fel de tătic al lor, cei mai multi nefiind din Cluj.

În prima zi de scoală am văzut o puzderie de copilasi care nu stiau să se încalte si să se îmbrace, în clasa I fiind. Aproape că am intrat în panică văzându-i. Îmi imaginam cum as reusi să-i încalt pe toti, să-i îmbrac, să le sterg năsucurile...

Din fericire, am primit clasa a VI-a. Copiii erau zâmbitori, zglobi si, ceea ce m-a frapat, extrem de directi. În relatia cu tine, erau ca o oglindă nemiloasă. Orice defect pe care-l aveai era reflectat cu fidelitate în gesturi foarte sugestive. Mi-au plăcut de la început si fiecare oră petrecută la scoală era o încântare. Învătam împreună... Ei învătau despre viată si îsi însuseau cunostintele scolare, eu învătam să interactionez cu ei.

Întregul an scolar a fost fascinant. Îi cunosteam si tineam foarte mult la fiecare. În plus, împreună cu elevii din clasele paralele, erau ca o familie mare. Sotia mea a venit si ea cu mine si eram ca doi părinti. Un coleg mi-a spus să nu mă atasez prea tare de ei... În anul următor mă vor uita, spunea el, probabil pătit.

Nici n-am simtit cum a trecut anul. Ne-am pregătit pentru serbarea de încheiere si aproape că refuzam gândul că vor pleca si emotia care-l însotea. Au prezentat un număr de dans si eram foarte mândru de ei. După serbare...au plecat si fiecare a luat cu el câte o bucătică din sufletele noastre.

Am terminat si noi facultatea si ne-am angajat, unul în Brasov, altul în Codlea. După câteva luni, având o treabă prin Cluj, i-am vizitat. Fremătam de nerăbdare să-i vedem. Eram curiosi dacă avea dreptate fostul meu coleg, dacă...ne-au uitat. Tin minte si acum scena revederii. Am intrat în scoală si toti copilasii din clasa I se uitau la noi cu niste ochisori frumosi si rotunzi... Nu ne cunosteau... La un moment dat, una dintre fostele eleve a iesit din clasă, ne-a văzut, s-a întors brusc si am auzit-o silabisindu-mi numele cu putere. Ca o explozie, toti au iesit din clasă si au tăbărât pe noi. Cu coada ochiului am văzut-o pe sotia mea lăcrimând. Copiii...plângeau, râdeau... Erau frumosi, inteligenti, afectuosi si îi noi îi iubeam foarte mult... Cu greu ne-am despărtit. Pe unii i-am mai văzut după un timp, în timp ce erau la liceu.

Acum sunt adulti. Nu stiu cât am sădit în sufletele lor, dar ei ne-au zidit inimile. A fost un bun început profesional. As lucra oricând cu copiii surzi. Sunt zglobii, expresivi si plini de viată. Nu eram foarte pregătit teoretic să lucrez cu ei, dar am învătat că, dacă te dăruiesti profesional cu tot bagajul cognitiv si emotional, nu are cum să nu iasă bine. Dăruirea înseamnă, bineînteles, să cauti solutia cea mai bună pentru fiecare dintre cei cu care lucrezi, indiferent dacă sunt copii sau adulti, dacă au sau nu vreo deficientă senzorială, dacă sunt marginalizati sau nu. Si am văzut că, dacă eu am bucuria descoperirii, o vor avea si ei, cei împreună cu care încercăm să ne dezvoltăm, fiecare în felul lui.