Mediul penitenciar este unul abrutizant, atât pentru angajaţi, cât mai ales pentru deţinuţi. Rigorile sistemului, critice la adresa celor încarceraţi nu fac decât să încerce a stabili un raport de putere: gardienii conduc şi privaţii de libertate le sunt supuşi - proces ce pune o presiune constantă şi apăsătoare asupra ambelor părţi implicate. Dacă rolul penitenciarului ar fi acela de a stabili această ierarhie, atunci lucrurile sunt pe un făgaş firesc.
Deconectarea de la acest clişeu ar însemna însă flexibilitate.
Condamnaţii sunt pedepsiţi de legea penală pentru abateri de la normele socialmente acceptate, deci rolul instuţiei penitenciare este de a proteja comunitatea de persoanele care au comis astfel de derapaje. Sănătos şi funcţional pentru schimbarea acestor oameni nu poate fi doar obligarea respectării unor reguli. Dacă acestă condiţionare ar fi singurul instrument de corecţie, atunci ne putem aştepta ca după ce ea încetează, să nu mai aibă nici un efect. Evidenţa ne sugerează cu tărie acestă realitate.
Cu siguranţă nu toţi deţinuţii doresc să se schimbe. Aceştia nici nu o vor face. Cu cât această realitate va fi acceptată mai repede, cu atât eficienţa reală a demersului recuperativ din închisorile româneşti va creşte. Persoanele private de libertate sunt, de regulă, la vârsta adultă, deci nu mai sunt modelabile uşor prin abordări scolastice – de tip stimul-răspuns - specifice copiilor. Cei mai mulţi dintre aceştia nici măcar nu au nevoie de modificări fundamentale în plan comportamental pentru a deveni social acceptaţi, ci pot fi doar asistaţi în probleme punctuale, individuale.
Mediul penitenciar este construit până la urmă din contactele umane ce se stabilesc în interiorul său. Cu cât acestea sunt mai inautentice şi formale, cu atât predispoziţia către devianţă este mai mare. Rolul angajaţilor penitenciarelor ar trebuie să fie, şi sperăm că şi este, acela de a corija disfuncţionalităţile celor închişi, prin intermediul propriului comportament. Ca acest deziderat să se înfăptuiască, principiul de bază trebuie să fie cel al învăţării. Funcţionarii din penitenciare trebuie să înveţe şi să-i înveţe pe deţinuţi să comunice clar, concis, să fie specifici cazurilor particulare, să facă distincţia dintre persoană şi comportamentul acelei persoane, să se concentreze pe comportamente pozitive mai degabă decât pe cele negative, cu alte cuvinte să permită, atitudinal, schimbării să aibă loc. Responsabilizarea şi responsabilitatea pot fi, şi este imperios necesar să fie, centrul intervenţiei. Oportunitatea de a învăţa mai mult despre propria persoană, aprofundarea ideii de a îi accepta pe ceilalţi, principiul liberului arbitru – toate stau la baza creării unui climat securizant, propice schimbării.
Trainingul de personal folosit în sistemele penitenciare, de probaţiune, sănătate publică, asistenţă socială din statele vest-europene, şi mai ales nord-europene, are la bază aceste principii directoare şi se adresează tuturor categoriilor de personal ce au contact cu beneficiarii lor. Cu siguranţă, macro-sistemul social românesc nu permite salturi atitudinale atât de mari, pentru a nu deveni ridicol, dar o aplecare mai serioasă asupra acestui aspect va ridica un set de întrebări proactive şi va lansa perspective noi.
Pentru a exemplifica, sugerăm căteva întrebări pe care fiecare angajat din penitenciare poate să şi le pună înainte, după sau în timpul unui contact cu o persoană privată de libertate: 1. Cum se văd lucrurile din perspectiva lui (n.a. a deţinutului) ? 2. Cum aş reacţiona eu la situaţia asta, dacă aş fi în locul lui ? 3. Ce aş putea face să înrăutăţesc lucrurile ? 4. De fapt, ce fac / ce am făcut ca să înrăutăţesc lucrurile ? 5. Care este de fapt intenţia din spatele comportamentului meu şi care este cea din spatele comportamentului deţinutului? 6. Cum aş putea face ca să respect şi să apreciez acest om ? 7. Ce resurse şi puncte forte ale acestui om nu le-am descoperit încă ? 8. Ce nu ştiu despre acest om care ar putea să îmi schimbe opinia despre el ? 9. Ce aş putea învăţa de la această persoană ?
Exagerarile sunt intenţionate şi au rolul de a recadra sau chiar bulversa stereotipiile existente la nivelul mentalului colectiv predominat. Ele pot şi trebuie să fie relativizate, dar odată tehnica folosită, lucrurile sub aspect atitudinal capată cu siguranţă alte valenţe.
Rolul psihologului din sistemul penitenciar poate fi, deci, şi unul de mediator între abordări şi categorii profesionale diferite. Sesiuni de informare a personalului despre tulburările psihice şi simptomatologia specifică, consultanţă pentru optimizarea micro-climatelor organizaţionale, implicarea în domeniu resurselor umane pe linia elaborării socio-profesio-gramelor şi a redistribuirii personalului în conformitate cu acestea, programe de tip training pentru dezvoltarea de abilităţi sociale şi abilităţi specifice, consilierea psihologică a personalului de penitenciar şi a famililor acestora, precum şi alte activităţi destinate pregătirii funcţionarilor din penitenciare pot fi incluse în agenda şi chiar fişa postului psihologilor din unităţi.
Cu alte cuvinte, eficienţa psihologilor din penitenciare asupra întregului proces recuperativ al persoanelor private de libertate poate fi înțeleasa si altfel.
Am tot auzit reintegrare sociala in penitenciar, suna bine, dar sincer nu am prea stat sa ma gandesc asa mult asupra cuvantului. 
