Deceniul de Incluziune a Romilor: intenţii, documente, conferinţe şi...cam atât

Complexitatea aşa zisei „problemei romilor” face ca eforturile de îmbunătăţire a situaţiei să fie disproporţionate în comparaţie cu nevoile existente. Dificultăţile de implementare a programelor naţionale ţin de resursele financiare limitate şi de lipsa competenţelor manageriale a celor care răspund de ele. În ultimii cinci ani au fost iniţiate fel şi fel de proiecte pentru romi fie din partea societăţii civile, a instituţiilor de profil sau a guvernului. Cât de eficiente au fost ele? Sunt romii mai integraţi în societate, s-a schimbat cumva percepţia oamenilor? Este adevărat că pentru astfel de obiective este nevoie de o perioadă lungă de timp, însă România şi-a propus lucruri măreţe care au rămas la nivelul de idei şi viziuni. 

Întrebaţi pe cineva dacă ştie de Deceniul de Incluziune a Romilor (2005-2015), un angajament comun al ţărilor europene care se confruntă cu problema celei mai dezavantajate şi discriminate minorităţi la nivelul Europei. Întrebaţi un rom dacă a auzit de Decada Romilor. Întrebaţi un politician dacă a convieţiut alături de un rom vreodată, dacă a vizitat sau dacă i-a ascultat problemele. Cel mai probabil răspunsul va fi „nu” la toate afirmaţiile anterioare. Se vorbeşte mult de politici pentru romi şi de măsurile guvernului de îmbunătăţire a situaţiei romilor, sau mai popular spus a „problemei romilor”, de parcă e doar problema lor şi îi afectează doar pe ei. Ne afectează pe noi toţi. Da! Rata şcolarizării, rata infracţionalităţii şi stilul lor de viaţă au repercusiuni asupra noastră. Deci ar trebui să o numim „problema tuturor” şi să ne asumăm responsabilitatea pentru ea. Însă este mai uşor să-i lăsăm pe romi de-o parte cu problema lor cu tot. Guvernul, parlamentarii, cetăţenii preferă toţi să închidă ochii sau să mimeze nişte acţiuni de dragul vecinilor europeni, mult mai avansaţi când vine vorba de integrarea minorităţilor.

  

Dar să nu începem atât de agresiv şi pesimist. Există totuşi Strategia pentru Îmbunătăţirea Situaţiei Romilor sub formă de Hotărâre de Guvern care a reuşit să mai acopere ceea ce Deceniul propune dar guvernanţii nu au adoptat încă. Organizaţiile rome au fost active în elaborarea şi implementarea acester strategii.

Avem  Planul Naţional Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale, Memorandumul Comun în Domeniul Incluziunii Sociale (2005-2010) şi  Planul Naţional de Acţiune  a Deceniului de Incluziune a Romilor.

Faptul că suntem în regulă la capitolul legislaţie în domeniu este un pas extrem de important, un punct de pornire pentru viitoarele planuri. Din ce în ce mai multe ONG-uri rome sunt active şi defăşoară proiecte locale sau naţionale. Romani CRISS face advocacy şi lobby pentru drepturile romilor, drepturile omului de altfel. sancţionează persoanele fizice şi juridice care recurg la discriminare. CNCD sancţionează persoanele fizice şi juridice care recurg la discriminare. OvidiuRom luptă pentru educaţia timpurie şi participarea şcolară a copiilor. Minoritatea romă este reprezentată în Parlament şi în instituţiile guvernamentale. Sunt locuri speciale pentru romi în universităţi.

Spuneam în titlu „...cam atât” pentru că deşi autorităţile au luat măsuri legislative şi au derulat programe de interes, oamenii de rând, cetăţenii majoritari continuă să-şi exprime aceeaşi atitudine faţă de co-naţionali romi.  Mulţi ar spune că degeaba politici publice dacă în viaţa reală puţine lucruri se schimbă pentru romi şi în mentalitatea naţională zac aceleaşi prejudecăţi şi stereotipuri. Conform studiilor despre fenomenul discriminării în România şi despre pecepţiilor şi atitudinile oamenilor la secţiunea percepţiilor despre romi rezultatele sunt următoarele:

•  Respondenții au considerat în proporție de peste 58% că etnicilor romi le este mai dificil să obțină un loc de muncă sau să fie promovați comparativ cu restul populației. 
• 72% din populație se declară de acord cu faptul că cei mai mulți romi încalcă legile, 48% consideră că romi sunt o rușine pentru România, 45% declară că se tem când întâlnesc un grup de romi pe stradă iar 20% declară că ar trebui să existe magazine sau localuri unde romi să nu fie primiți. 
• 56% dintre respondenți declară că se simt inconfortabil în preajma persoanelor de etnie romă, iar 64% consideră că persoanele de etnie romă sunt mai violente decât celelalte grupuri etnice (români, maghiari, etc.) 
• Aproximativ 31% din populație nu au avut nici un fel de interacțiune cu etnicii romi în ultimele șase luni în vreme ce 66% declară că au purtat o conversație/discuție cu o persoană de etnie romă în ultimele șase luni.
• Rugați să exprime primul gând care le vine în minte când aud cuvântul rom, 23% dintre respondenți au exprimat cuvinte legate de infracționalitate, hoție, cerșetorie, 10% cuvinte precum needucat/necivilizat/murdar, 5% ‐ dispreț/repulsie și doar 16% cuvinte precum normalitate/om obișnuit/indiferență.
• Aceste date evidențiază latența unui stereotip al populației majoritare față de etnia romilor fapt care poate predispune la raporturi de conviețuire socială parțial disfuncționale. Este dezirabil ca această situație să fie corectată prin intervenții eficace de politică publică.

Cu alte cuvinte, aproape nici un român nu vrea sa împartă acoperişul sau să se înrudească cu un rom,  peste jumătate din români ar vrea ca populaţia romă să nu mai crească şi să locuiască în zone rezervate,  peste o treime din români ar vrea ca romii sa aibă localurile lor şi, în principiu, să nu aibă a face cu ei niciodată, în nici o împrejurare.Cum pot politicile publice să aibă succesul dorit când mentalitatea populaţiei majoritare reprezintă de fapt  principalul obstacol? Campaniile anti-discriminare , de sensibilizare şi conştientizare a opiniei publice sunt rare, costisitoare şi  în mare parte iniţiate de programe pilot cu finanţare pe o perioadă restrânsă.

Câteva observaţii de voluntar

• De 3 ani de zile sunt voluntar la o fundaţie care oferă servicii sociale pentru copiii şi familiile de etnie romă.De atunci mă preocupa în special situaţia copiilor romi. Cunosc îndeaproape situaţia la nivelul câtorva comunităţi de romi din judeţul Braşov. Citesc rapoarte şi publicaţii în domeniu şi mă informez constant despre proiectele existente. Studiez activitatea ONG-urilor care lucrează cu şi pentru copii şi familii de etnie romă.Lucrez alături de persoane de etnie romă şi am prieteni de etnie romă, auto-identificaţi sau nu. Pe de altă parte:

•  Nu posed suficientă expertiză în domeniu pentru a putea critica obiectiv implementarea soluţiilor venite de la guvern sau societatea civilă.  Nu am competenţele necesare pentru a scrie şi a derula singură un program cu finanţare externă. Nu am vizitat şi nu cunosc îndeaproape comunităţi de romi din alte judeţe. Nu cunosc multe persoane de etnie romă care să fi urmat o facultate. Nu neg faptul că etnicii romi sunt implicaţi frecvent în acţiuni ilegale. Nu cred însă în predispoziţia nativă a romilor spre infracţionalitate.

Acestea fiind spune, voi relata din perspectiva mea ce văd eu că funcţionează la nivel microregional, la nivelul a câtorva comunităţi de romi. Sunt conştientă că nu sunt cea mai în măsură să comentez politici publice şi să analizez strategii, tocmai de aceea îmi voi exprima observaţiile personale legate de lucrurile care există în realitate şi de cele care există doar pe hârtie. Afirmaţiile sunt astfel de lucrurile care s-au schimbat în bine sau în rău, în ultimii 3 ani. Nu mă pot pronunţa decât cu privire la comunităţile de romi din jurul Municipiului Săcele, judeţul Braşov, la ceea ce observ şi se întâmplă în jurul meu.

De bine...

• Mediatorul şcolar există şi în teorie şi în practică însă pasiunea şi dedicaţia variază de la persoană la persoană. 
• Programele  „Fiecare copil la grădiniţă” şi „Fiecare copil în şcoală”  derulate la nivel local de Asociaţia OvidiuRom sunt extrem de utile şi au feedback pozitiv în rândul părinţilor şi cadrelor didactice. 
• Se ţin cursuri de limba romani în şcoli.
• Programele afterschool  sunt de impact atâta timp cât există suficiente resurse financiare şi personal competent.
• Se alocă burse sociale pentru elevii romi care merg la liceu.
• La Facultatea de Sociologie şi Comunicare un singur student este de etnie romă.
• Se derulează programul „A doua şansă” însă cu o participare şi o frecvenţă redusă.
• Centrul de Resurse pentru Comunităţile de Romi are activitate şi în judeţul Braşov. Există, finanţează proiecte şi înfiinţează asociaţii locale prin intermediul facilitatorilor.
• Comportamentul social este foarte mult influenţat de apartenenţa la un grup religios.
• Festivalul Internaţional de Arta Romani, aflat la a cincea ediţie este un model de bune practici care vizează cultura romă. (www.iraf.ro)

 De rău...

• Atitudinea celor din jurul meu este discriminatorie faţă de romi. Bursa Locurilor de Muncă pentru Romi se derulează însă discrepanţa dintre pregătirea solicitanţilor şi cerinţele angajatorilor face ca evenimentul să nu obţină rezultatele dorite.
• Nu ştiu nimic despe activitatea Biroului Judeţean pentru Romi, în cazul în care are activitate iar consilierii locali pentru problemele romilor din cadrul Primăriilor nu au calificarea şi motivaţia necesară postului. 
• Nu ştiu de existenţa unui mediator sanitar în vreuna din comunităţile braşovene.
• Vizibilitatea liderilor romi şi a modelelor pozitive este scăzută, exceptând persoanele dintr-un anumit segment al industriei muzicale, care din păcate, în lipsa altor modele, devin exemple pentru întreaga comunitate.
• Sunt copii romi care în continuare cerşesc în spaţiile publice, spală maşini în intersecţii sau vând legume în piaţă în timpul zilei.
• Majoritatea tinerilor instituţionalizaţi sunt de etnie romă. 
• În Penitenciarul Codlea romi sunt în proporţie de aprox. 70%.
• Romii lucrează în continuare pe posturi necalificate, munca de „subclasă” (lucrători în domeniul salubrizării), cel puţin astea sunt cele mai vizibile.
•  „Problema romilor” a ajuns până în Franţa, de unde s-au luat măsuri de expulzare şi nu de integrare, imaginea României fiind afectată
• Prin mijloacele de comunicare media se promovează în continuare comportamentul inadecvat al romilor şi stilul lor de viaţă  (telenovele, show-uri de comedie, talk-show-uri)

Dacă eu ca simplu voluntar, la curent cu ce se întâmplă, văd prea puţine acţiuni concrete şi nu aud despre deciziile luate local, cum să ajungă la urechile romilor care locuiesc în comunităţi marginalizate unde informaţia ajunge mai greu şi unde şi mai greu ajunge vreun factor de decizie. Deviza Deceniului este “Nimic pentru romi fără romi” şi este extraordinar că activişti romi şi membrii ai societăţii civile rome au participat în mod direct la monitorizare şi evaluare şi în mod indirect la implementarea măsurilor. Însă opinia romilor de rând nu este consultată când se iau decizii locale care-i privesc în mod direct, nu sunt implicaţi în programele derulate şi nu sunt încurajaţi să participe activ în comunitate. Ar putea să se autosesizeze, să ia singuri atitudine şi să-şi arate interesul, să-şi ofere ajutorul. Corect. Dar pentru asta ar trebui să afle în faza incipientă despre ce au de gând să facă funcţionarii din administraţiile locale. În plus, primează lipsa de încredere şi speranţă în demersurile autorităţilor. La care adăugăm aspecte din viaţa de zi cu zi: traiul de azi pe mâine care nu mai lasă timp sau atenţie pentru altceva. Prioritatea individuală este câştigarea existenţei de la o zi la alta şi nu cercetarea politicilor locale cu scopul de a face ceva pentru membrii comunităţii. 

Ca şi concluzie, politicile publice iniţiate de guvern nu sunt suficiente dacă nu se iau măsuri şi la nivel de populaţie, asta în cazul în care ajungem până la implementarea corectă a politicilor. Degeaba se aprobă legi peste legi şi se lucrează doar la nivel de comunităţi. Complexitatea problemei solicită ajutor nu numai din partea societăţii civile sau a statului ci şi din partea oamenilor de rând, care cel puţin în privinţa atitudinii se pot schimba. Dar cum să schimbi o atitudine când tu nu ai curajul să mergi într-o comunitate, când tu nu vrei nici măcar să vorbeşti cu o personă de etnie romă d-apăi să o ajuţi când chiar nu are alternative. Primul pas este cunoaşterea îndeaproape a câtorva persoane, a unei comunităţi, a unui ONG care se ocupă de sprijinirea romilor. Apoi atitudinea se va schimba de la sine pentru că o dată ajunşi în locurile lor, ne putem da seama mai uşor ce înseamnă cu adevărat traiul în zonele marginalizate (şi nu mă refer aici de castelele sau palatele romilor şi la acele comunităţi opulente). Experienţa poate distruge prejudecăţile. Trăim alături de romi, sunt de aceeaşi naţionalitate ca a noastră, nu prea avem ce face, trebuie să-i acceptăm,nu? Ce e grav e că unii oameni nu-şi dau seama că această acceptare este benefică pentru toţi. Şi pentru romi, şi pentru restul populaţiei.

Sursa principala: Raportul DecadeWatch Romania.

O altfel de reformă

Mediul penitenciar este unul abrutizant, atât pentru angajaţi, cât mai ales pentru deţinuţi. Rigorile sistemului, critice la adresa celor încarceraţi nu fac decât să încerce a stabili un raport de putere: gardienii conduc şi privaţii de libertate le sunt supuşi - proces ce pune o presiune constantă şi apăsătoare asupra ambelor părţi implicate. Dacă rolul penitenciarului ar fi acela de a stabili această ierarhie, atunci lucrurile sunt pe un făgaş firesc.

Deconectarea de la acest clişeu ar însemna însă flexibilitate.

Condamnaţii sunt pedepsiţi de legea penală pentru abateri de la normele socialmente acceptate, deci rolul instuţiei penitenciare este de a proteja comunitatea de persoanele care au comis astfel de derapaje. Sănătos şi funcţional pentru schimbarea acestor oameni nu poate fi doar obligarea respectării unor reguli. Dacă acestă condiţionare ar fi singurul instrument de corecţie, atunci ne putem aştepta ca după ce ea încetează, să nu mai aibă nici un efect. Evidenţa ne sugerează cu tărie acestă realitate.

Cu siguranţă nu toţi deţinuţii doresc să se schimbe. Aceştia nici nu o vor face. Cu cât această realitate va fi acceptată mai repede, cu atât eficienţa reală a demersului recuperativ din închisorile româneşti va creşte. Persoanele private de libertate sunt, de regulă, la vârsta adultă, deci nu mai sunt modelabile uşor prin abordări scolastice – de tip stimul-răspuns - specifice copiilor. Cei mai mulţi dintre aceştia nici măcar nu au nevoie de modificări fundamentale în plan comportamental pentru a deveni social acceptaţi, ci pot fi doar asistaţi în probleme punctuale, individuale.

Mediul penitenciar este construit până la urmă din contactele umane ce se stabilesc în interiorul său. Cu cât acestea sunt mai inautentice şi formale, cu atât predispoziţia către devianţă este mai mare. Rolul angajaţilor penitenciarelor ar trebuie să fie, şi sperăm că şi este, acela de a corija disfuncţionalităţile celor închişi, prin intermediul propriului comportament. Ca acest deziderat să se înfăptuiască, principiul de bază trebuie să fie cel al învăţării. Funcţionarii din penitenciare trebuie să înveţe şi să-i înveţe pe deţinuţi să comunice clar, concis, să fie specifici cazurilor particulare, să facă distincţia dintre persoană şi comportamentul acelei persoane, să se concentreze pe comportamente pozitive mai degabă decât pe cele negative, cu alte cuvinte să permită, atitudinal, schimbării să aibă loc. Responsabilizarea şi responsabilitatea pot fi, şi este imperios necesar să fie, centrul intervenţiei. Oportunitatea de a învăţa mai mult despre propria persoană, aprofundarea ideii de a îi accepta pe ceilalţi, principiul liberului arbitru – toate stau la baza creării unui climat securizant, propice schimbării.

Trainingul de personal folosit în sistemele penitenciare, de probaţiune, sănătate publică, asistenţă socială din statele vest-europene, şi mai ales nord-europene, are la bază aceste principii directoare şi se adresează tuturor categoriilor de personal ce au contact cu beneficiarii lor. Cu siguranţă, macro-sistemul social românesc nu permite salturi atitudinale atât de mari, pentru a nu deveni ridicol, dar o aplecare mai serioasă asupra acestui aspect va ridica un set de întrebări proactive şi va lansa perspective noi.

Pentru a exemplifica, sugerăm căteva întrebări pe care fiecare angajat din penitenciare poate să şi le pună înainte, după sau în timpul unui contact cu o persoană privată de libertate: 1. Cum se văd lucrurile din perspectiva lui (n.a. a deţinutului) ? 2. Cum aş reacţiona eu la situaţia asta, dacă aş fi în locul lui ? 3. Ce aş putea face să înrăutăţesc lucrurile ? 4. De fapt, ce fac / ce am făcut ca să înrăutăţesc lucrurile ? 5. Care este de fapt intenţia din spatele comportamentului meu şi care este cea din spatele comportamentului deţinutului? 6. Cum aş putea face ca să respect şi să apreciez acest om ? 7. Ce resurse şi puncte forte ale acestui om nu le-am descoperit încă ? 8. Ce nu ştiu despre acest om care ar putea să îmi schimbe opinia despre el ? 9. Ce aş putea învăţa de la această persoană ?

Exagerarile sunt intenţionate şi au rolul de a recadra sau chiar bulversa stereotipiile existente la nivelul mentalului colectiv predominat. Ele pot şi trebuie să fie relativizate, dar odată tehnica folosită, lucrurile sub aspect atitudinal capată cu siguranţă alte valenţe.

Rolul psihologului din sistemul penitenciar poate fi, deci, şi unul de mediator între abordări şi categorii profesionale diferite. Sesiuni de informare a personalului despre tulburările psihice şi simptomatologia specifică, consultanţă pentru optimizarea micro-climatelor organizaţionale, implicarea în domeniu resurselor umane pe linia elaborării socio-profesio-gramelor şi a redistribuirii personalului în conformitate cu acestea, programe de tip training pentru dezvoltarea de abilităţi sociale şi abilităţi specifice, consilierea psihologică a personalului de penitenciar şi a famililor acestora, precum şi alte activităţi destinate pregătirii funcţionarilor din penitenciare pot fi incluse în agenda şi chiar fişa postului psihologilor din unităţi.

Cu alte cuvinte, eficienţa psihologilor din penitenciare asupra întregului proces recuperativ al persoanelor private de libertate poate fi înțeleasa si altfel.