Oameni frumosi

Am participat odată la un spectacol destinat persoanelor cu dizabilităti... Era organizat cică într-o institutie de prestigiu din capitala tării, doar că...nu a avut loc în sala de spectacole, ci în foaier, în conditii umilitoare. Din fericire, protagonistii, obisnuiti, probabil, să fie tratati asa, nu s-au lăsat apăsati si au oferit un show pe cinste. Cu toate acestea, nu pot să nu mă întreb: unde este consideratia fată de acesti semeni ai nostri?

În timpul facultătii...o imagine construită în bibliotecă, despre persoanele cu dizabilităti mi-a marcat atitudinea fată de acestea. Într-o carte, al cărui autor nu mi-l amintesc acum, era descrisă situatia unui artist care trebuia să cânte la un instrument dezacordat si care, totusi, reusea să transmită emotia si frumosul către toti cei dispusi să-l asculte. Asa sunt si persoanele cu dizabilităti. Au o cruce mai grea de dus, iar eforturile pe care sunt nevoite să le facă pentru a obtine ceea ce noi primim fără să sesizăm, depăsesc puterea noastră de a ne imagina. Întrebarea care se pune e, însă: suntem noi dispusi si capabili să le sesizăm excelentza? Hmmm... N-as vrea să mă refer acum la traumele afective pe care multi le producem în sufletele lor în mod intentionat sau din indolentă, ci la atitudini pe care le-am observat în ultimul timp, chiar si la persoane care au studii în domeniu si o oarecare aplecare spre psihologie. Am văzut vizitatori apropiindu-se cu tristete de acesti oameni. O, dacă ar sti ce inimi luptătoare au, cât umor e în zâmbetele lor si câtă bucurie pentru fiecare pas câstigat! Tu, cel care te întristezi, să stii că ai venit într-un loc în care primesti mai mult decât dai. Si eu la fel am primit si sunt recunoscător.

Am mai auzit vorbindu-se despre normalitate... Oameni buni! Nu folositi acest termen, căci nimic nu este mai anormal decât normalitatea! Ati intrat vreodată într-o încăpere si ati simtit o explozie de bucurie sinceră coplesindu-vă? Nu? Atunci treceti pe la Fundatia Rafael si vorbiti cu acesti oameni frumosi. Vă veti lua plata înzecit. O fi normală sinceritatea? O fi normal să ne bucurăm când îi vedem pe semenii nostri, să avem bunăvointă, veselie, dorintă de a face ceva bun? O fi? Nu, din păcate nu mai e. Normal e să ne pizmuim, să ne zîmbim în fată, cu mâna pe cutitul din buzunar, să ne îngrijorăm pentru nimicuri si să  ne lăsăm apăsati de nevoi artificiale.

Acesti oameni nu sunt normali, ci sunt speciali...în toată spendoarea măretiei umane. Oricât ar părea de patetic ceea ce scriu, până nu veti gusta din apropierea de acesti luptători, nu veti întelege.  Cei care, zi de zi, lucrează cu ei stiu bine ce spun si ne-ar putea impartasi tuturor din bucuria care se revarsă asupra lor, chiar si atunci când sunt zile mai obositoare, ori când lupta pentru integrare devine mai grea, căci dizabilitatea nu este singura problemă cu care se confruntă, ci peste ea se pliază nepregătirea societătii, prejudecătile si ignoranta semenilor.

La Fundatia Rafael se dă lupta pentru supravietuire socială. Fiti alături!

Poveste de Craciun

"Intr-o seară geroasă, în timpul sărbătorilor, un băieţel de vreo şase-şapte anişori stătea în frig, în faţa unei vitrine. Copilul n-avea pantofi, iar hainele erau numai zdrenţe. O tânără care trecu pe-acolo văzu copilul şi înţelese dorinţa din ochii lui albaştri. Luă copilul de mână şi-l duse în magazin. Îi cumpără pantofi şi un set complet de haine groase.
Reveniră în stradă şi femeia îi spuse:
- Acum te poţi duce acasă să te bucuri de sărbători.
Băieţelul îşi ridică privirea şi o întrebă:
- Sunteţi Dumnezeu, doamnă?
Ea se uită la el zâmbind şi-i răspunse:
- Nu, fiule, sunt doar unul din copiii Lui.
Atunci, băieţelul zise:
- Ştiam eu că sunteţi rudă cu El."

Dan Clark
(“Supă de pui pentru suflet de femeie”, Jack Canfield, Mark Victor Hansen)

Şcoala de animale

“Odată demult, animalele au hotărât să facă ceva eroic pentru a se confrunta cu problemele unei “lumi noi”. Aşa că au organizat o “şcoală nouă”.

Au adoptat un program de activităţi printre care alergarea, căţăratul, înotul şi zborul. Pentru a uşura administrarea programului, toate animalele trebuiau să se pregătească la toate cele 4 materii.

Răţoiul era excelent la înot, de fapt mai bun decât instructorul lui, în schimb la zbor de-abia lua note de trecere şi la alergat ce să mai vorbim. Pentru că era foarte încet la alergat, trebuia să stea dupa ore şi chiar să renunţe la orele de înot pentru a exersa alergarea. O ţinu aşa până când, într-o zi , picioarele erau aşa de rănite încât abia obţinu o notă de trecere la cursul de înot. Dar atât cât ştia era suficient pentru cei de la şcoală, aşa că nimeni nu-şi făcu griji, cu excepţia răţoiului.

Iepurele era primul la orele de alergat, dar suferi o depresie nervoasă din cauza orelor istovitoare de înot.

Veveriţa era excelentă la căţărat, pană când descoperi ce înseamnă frustrarea la orele de zbor, unde profesorul a pus-o să pornească de la sol în sus, în loc să o pună din vârful copacului, în jos. Din cauza suprasolicitării, facu febră musculară, după care luă un 7 la căţărat şi un 6 la alergat.

Vulturul era un copil problema, aşa că era ţinut din scurt. La proba de căţărat îi bătea pe toţi ceilalţi, dar insista să-si foloseasca propriul lui mod de a ajunge in vârful copacului.

La sfârşitul anului, un ţipar anormal care putea să înoate extrem de bine, şi de asemenea, să alerge, să se caţere şi să zboare un pic, a avut cele mai bune rezultate şi a fost declarat şef de promoţie.

Coioţii nu au vrut să meargă la şcoală şi s-au luptat cu cel care adună taxele, pentru că administraţia a refuzat să adauge ca materii săpatul şi scormonitul. Ei şi-au dus copiii să înveţe la un bursuc, şi mai târziu li s-au alăturat marmotele şi popândăii pentru a pune bazele unei şcoli private.

Are fabula aceasta vreo morală?”

George H. Reavis
(“Supă de pui pentru…. suflet”, Jack Canfield, Mark Victor Hansen)

Ce trebuie să facem pentru a fi plăcuți lui D-zeu?

Întrebarea pare a avea un răspuns simplu și totuși ne este atât de greu să fim plăcuți lui D-zeu, căci nu există om fără de păcat, păcătuim zilnic, cu gândul sau cu fapta, ne supărăm pentru lucruri de nimic și purtăm dușmănie ani de zile sau chiar mai grav: nu ne respectăm proprii părinți și cu toate acestea când suntem la ananghie sau ne este rău strigăm clar și răspicat „Doamne, ajută-mă!”.

Dar cum să ne ajute când noi nu respectăm nici cele mai simple porunci ? Dacă am încerca maăcar o zi să trăim respectând poruncile sale, viața noastră ar căpăta un sens nobil și ne-am duce mult mai ușor crucea, dacă am căuta prietenia și frumosul viața noastră ar fi mai luminoasă, mai frumoasă.

Nu lăsați să treacă o zi fără să faceți ceva frumos, să spuneți ceva frumos, spuneți-le celor dragi vouă cât de mult îi iubiți și cât de importanți sunt pentru voi cât încă mai sunt printre noi, ajutați bătrânica neputincioasă să treacă strada sau dați săracului din puținul vostru, fără să așteptați nimic în schimb,sunt lucruri atât de simple pe care totuși atât de puțini oameni le fac.

Dacă am trăi măcar o zi respectând aceste simple porunci, viața noastră ar fi mai luminoasă , mai frumoasă, am putea trece mai mai usor peste greutăți și am descoperi esența vieții.

Câți dintre noi sunt capabili să facă lucrul acesta?

Herontdekken

De laatste maand werd ik meerdere malen teleurgesteld op mijn werkvloer. Slechte maand… Ik ervoer dat alles wat ik opgebouwd had afgebroken werd…Enkele mensen die ik vertrouwde, stelden mij op een onverwachte manier teleur en er was geen dag dat ik, zelf voor mijn werk in een andere stad zijnde, geen berichten verwachtte van mijn werkvloer in mijn nadeel. In deze tijd heb ik desondanks ontdekt, wie werkelijk de mensen zijn rondom mij, wie ik kan vertrouwen en wie niet. Ik heb gezien hoe de wind van de macht de mensen zonder ruggengraat buigen, hoe het eigenbelang omhoog klautert zonder om te kijken en ik heb met vreugde mijn VRIENDEN herontmoet.

Ik heb, meer dan ooit, ervaren dat ik functioneer op innerlijke motivatie en ik begon te wennen aan het idee dat het nu eenmaal zo gaat, dat ik moet wennen aan de koude wind die de lokale kern van macht onverwacht en kwaadaardig over mij ontketent. Onrechtvaardigheden stroomden voort en ik was er niet eens meer verbaasd over…En ook nu verbaas ik me niet. Vandaag echter, overkwam mij een blijdschap die alles compenseerde, alle opstandigheid en afkeer die ik in mij opgestapeld had. Sinds enkele maanden draai ik mee, als vrijwilliger, op de stichting Rafael, die zich, met in Roemenie zeldzame professionaliteit, bezighoudt met personen met een beperking. Betrokken zijnd bij een project dat mijn hele tijd en energie opslokte volgens het systeem "jij geeft alles en wij geven jou niets" kon ik een maand lang de cliënten van de stichting niet ontmoeten. Vandaag echter, kwam ik terug. Ik deed de deur open en ging naar binnen….Daar was die prettige werksfeer waar ik al aan gewend was, waarin een ieder belangstelling toont voor datgene wat de ander doet, doorspekt met vriendelijke grappen, en de momenten van creatieve concentratie liggen bij iedere tafel op de loer. Zo zagen ze er allemaal uit: mooi en bezig. Ik stapte de zaal in en mij overkwam dit: een onverwachte explosie van blijdschap en golven van sympathie die over mij heen stroomden. Eenvoudig gezegd, ik was overweldigd en het bracht mij van mijn stuk op een manier zoals mij al lang niet meer was overkomen. Ik had niets gedaan dat ik hun ongeveinsde en absoluut ongeremde vreugde had verdiend, zoals ik ook aan de andere kant de onrechtvaardige manier waarop ik was behandeld niet verdiende. God brengt alles in het juiste evenwicht, niet zoals wij dat verwachten maar op een wonderlijke manier.

De personen met een beperking vragen soms zo weinig en schenken ons de meest onverwachte geschenken. Het zijn mooie mensen, die liefhebben, blij zijn, lijden, soms opstandig zijn, maar soms anderen overweldigen met hun blijdschap die ze uitstralen. Ik heb vandaag dat onbetaalbare cadeau ontvangen en ik wil dat met u delen, misschien omdat het teveel blijdschap is of misschien omdat ik herontdekt heb hoe mooi mensen zijn.

Auteur: Claudiu       Vertaler: Emma
http://claudiu-pearipidegand.blogspot.com/2011/10/redescoperire.html

Un strop de libertate

Pentru mine, ca psiholog în penitenciar, ziua profesională de vineri este cea mai frumoasă, căci se încheie cu o activitate numită “Psihologia pentru toţi”. Spre deosebire de celelalte activităţi, procedurate, standardizate, recompensate, aceasta e una foarte simplă, care permite mai multă spontaneitate, lasă discuţia să fie mai creativă şi mai relaxată. Nu suntem stresaţi de obiective foarte specifice şi fixe, ele putând să se transforme, uneori, chiar în decursul activităţii, în altele mai adaptate şi mai centrate pe nevoile imediate de asistenţă.

Ştiu că, fără celelalte programe, centrate pe probleme şi nevoi specifice şi structurate corespunzător, “Psihologia pentru toţi” ar fi insuficientă, dar aşa, în condiţiile în care sunt implementate şi acestea, se simte şi nevoia unei abordări mai relaxate. Ceea ce dă savoare discuţiei este faptul că, păstrându-se orientarea spre obiective, este, totuşi, permisă flexibilizarea, discuţia pornind de la explorarea nevoilor comunicaţionale ale participanţilor, de la dorinţele lor de lămurire asupra unor teme psihologice şi curgând în mod firesc spre clarificări integratoare.

Relaxarea porneşte încă de la înscrierea la activitate. Fiind una periodică, oricine se poate înscrie, dacă doreşte să participe chiar în acea săptămână. Dacă, pentru a participa la celelalte programe, e nevoie să aştepte finalizarea acestora, în cazul în care sunt déjà începute, la “Psihologia pentru toţi” oamenii se pot înscrie oricând şi pot participa, cel puţin până intră într-un program structurat.  

Fiecare întâlnire este concepută în aşa fel încât să fie relativ independentă de celelalte, astfel încât, şi dacă cineva participă doar la aceea, să aibă senzaţia că a câştigat ceva în plan personal şi să simtă nevoia continuării. Bineînţeles, temele se înlănţuie, dar apar în mod spontan, ca o continuare naturală, neplanificată, izvorâtă din dinamica discuţiilor de grup.

Şi ştiţi ce mi se pare mai interesant? Oamenii nu primesc nicio altă recompensă pentru ceea ce fac. Spre deosebire de programele structurate, aici primesc doar bucuria comunicării. Prezenţa lor la activităţi e un feedback pe care-l primesc în fiecare săptămână. Încercăm să căutăm motivaţia aceea interioară şi uneori o găsim.

Prin urmare, ca o completare la tot ceea ce e, în mod util şi pe deplin justificat, strict planificat, nu ne strică o mică bucurie neplanificată, căci libertatea şi spontaneitatea sunt cele care eliberează energiile noastre profesionale şi pe cele prosociale, existente şi încă insuficient provocate, ale celor care au comis infracţiuni şi se află în executarea unor pedepse privative de libertate. 

Cea mai stringentă nevoie

Cel putin o dată pe zi, pisoiul nostru vine la unul dintre noi cu privirea aceea de parcă ar vrea să ne ceară ceva anume. Nu înseamnă că vrea să mănânce sau ceva de genul ăsta. Dorinţa lui este cu totul aparte.
Dacă stai cumva jos îţi va sări în poală; daca nu, va sta acolo privindu-te melancolic, până când îl vei lua tu în braţe. Odată ce s-a aşezat bine, începe să toarcă, chiar înainte să îl mângâi pe spate, să îl scarpini sub bărbie şi să-i spui ce motănel cuminte este el. Apoi turaţia motorului lui aflat la relanti creşte; se foieşte până când îşi găseşte un loc comod. Uneori torsul scapă de sub control şi se transformă în sforăit. Se uită la tine cu ochii mari plini de adoraţie, şi îţi oferă privirea aceea pisicească lungă şi molcomă, de încredere absolută.
După un timp, încetul cu încetul, se linişteşte. Dacă vede că nu te mişti, atunci se hotăreşte să tragă un pui de somn. Dar tot atât de bine poate să sară jos din poală şi să plece la treaba lui. Se simte bine în ambele cazuri.

Fiica noastră spune mai pe scurt: “Negruţ are nevoie să toarcă”.

În gospodăria noastră, el nu este singurul care are nevoie de acest lucru; şi eu şi soţia mea ştim că această nevoie nu ţine de vârstă. Totuşi, pentru că sunt dascăl, dar şi părinte, o asociez de obicei celor mai tineri, pentru că ei simt nevoia imperioasă să îmbrăţişeze, să stea cu capul în poală, să fie luaţi de mână, să fie înveliţi şi mângâiaţi, şi nu pentru că ar fi ceva în neregulă, ci pentru că aşa sunt ei.
Există multe lucruri pe care aş vrea să le fac pentru copii. Însă, dacă ar fi să aleg unul singur, ar fi acesta: să-i ofer oricărui copil de oriunde, cel puţin o şedinţă de tors pe zi.
Copiii, ca şi pisicile, au nevoie să toarcă.

Fred T. Wilhelms
(„Supă de pui pentru suflet”)

DEMISIE

Subsemnatul Dan Stresatu', vă aduc la cunoştinţă

O intenţie mai veche, o teribilă dorinţă,

De a-mi da, irevocabil, azi, demisia deplin

Din menirea şi din rangul de adult, ce îl deţin.

Funcţia pe care astăzi subsemnatul o ocupă,

Mi se pare prea stresantă, vrednică de prima grupă;

De când sunt adult, spun sincer, nu mai am în suflet tihnă,

Nu mai am nici timp, nici pace, nici astâmpăr, nici odihnă.

După ce analizat-am cum mă aflu de o vreme,

Situaţia stresantă, nesfârşitele probleme,

Ce mi le oferă zilnic împovărătorul rang,

Hotărât sunt ca dintr-însul eu acum să mă retrag

Şi voiesc, cu insistenţă, să preiau, dar mintenaş,

Atribuţiile simple ale unui copilaş,

Ce le-ndeplineam odată cu atâta iscusinţă

Şi la care renunţat-am cu prea multă uşurinţă.

Vreau să desenez cu creta colorată, iar, pe stradă,

Sau să fac pe ulicioară un om mare de zăpadă;

Să nu-mi pese de adulţii care trec în mare grabă

Spre serviciu, sau spre piaţă, sau spre altă nouă treabă.

Vreau să merg cu trotineta "tituind" pe trotuare

Şi să nu mai stau în trafic enervat la semafoare;

Să nu mă intereseze, pentru anul următor,

Cât mai e asigurarea pentru vechiul meu motor;

Vreau să cred că,-n toată lumea, bombonelele Tic-tac

Sunt mai bune decât banii, care n-au pe dânşii mac;

Vreau să cred, precum odată, că e totul gratuit

Sau că nu-i mai scump eclerul decât băţul de chibrit.

Vreau să stau întins la umbra unui arbore stufos

Cu-n pahar de suc în mână, stând pe spate tacticos;

Să privesc la norii care nu voiesc să se oprească

Şi să-ntreb: De ce adulţii nu au timp să îi privească?

Vreau să mă întorc la vremea, când mă bucuram de viaţă

Şi-i sorbeam cu lăcomie minunata ei dulceaţă,

Când a mamei voce caldă mă chema de pe maidane

Să vin repede la masă, fără să mă plâng de foame.

M-am maturizat cam iute, m-a trezit de-odată mare;

Cred că e, cu siguranţă, un abuz şi-mi cer iertare!

Am ajuns să aflu, iată, de războaie şi de drame,

De justiţie coruptă, de copii murind de foame;

Am aflat de vrajbă, ură, prostituţie, avorturi,

Şi de mame criminale, de partaje şi divorţuri,

De ciudata şi parşiva educaţie atee,

De căsătorii de probă şi de droguri în licee;

Am aflat că sunt biserici, ce au clerici cam ciudaţi,

Unde se oficiază cununii între bărbaţi.

Am aflat că sunt în lume oameni fără Dumnezeu,

Ce-şi pun coarne, şi pecete, şi se-nchină celui rău.

Vreau să mă întorc la vremea, când făceam cu grijă tema

Şi la orice disciplină singur rezolvam problema;

Când citeam cu sârguinţă, zilnic, lecţiile toate

Şi nu aşteptam ca net-ul să îmi facă referate;

Vreau s-aud un cor de strană, să privesc trecând fanfare,

Şi nu televiziunea cu emisiuni bizare.

Nu mai vreau nici ştiri cu bombe, terorişti, scumpiri, reclame,

Violenţă, desfrânare şi căderi de avioane.

Vreau să mă întorc la vremea, când, copiii, din tot satul,

Nu ştiau ce este moda, nu ştiau ce e păcatul;

Când mămicile, în taină, le citeau din Sfânta Carte

Şi nu-şi adormeau copiii cu desene animate.

Vreau să cred din nou că omul e creat de Dumnezeu,

Cum m-a învăţat mămica, nu profesorul ateu;

Vreau să cred din nou că Moşul îmi aduce jucării,

Şi nu tata, cum aflat-am, mai târziu, de la copii.

Vă asigur că în cazul când voi fi, de-un oarecare,

Întrebat: Ce te vei face, când vei fi, copile, mare?

N-am să mă mai bâlbâi iară, încurcat, timid, umil,

Ci voi spune cu tărie: Vreau să fiu mereu copil!

Aşadar, vă spun din suflet, că vreau să retrogradez!

Şi-aţi aflat ce argumente am să demisionez

Din copleşitoarea treaptă de adult, ce o ocup

De atâţia ani în care, zilnic, am strigat heirup.

Ştiu că nu e cu putinţă să retrogradez total,

Să devin copil la suflet şi trupeşte, integral,

Însă fără doar şi poate, vreau în orice chip şi stil,

Ca de-acuma înainte să am suflet de copil.

Stridia

A fost odată o stridie
De care acum vă povestesc,
Care a constatat că i-a intrat
Nişte nisip în cochilie.
Era doar un grăunte,
Care tare-o chinuia.
Căci stridilile au sentimente
Deşi nu par aşa.

Dar oare credeţi că a dat vina
Pe soarta cea crudă
Care s-o fi adus
În starea asta cumplită?
A blestemat oare guvernul,
A cerut alegeri,
Şi marea să-i ofere
Protecţie?

Nu – şi-a zis ea
Cum statea în cochilie,
Dacă tot nu pot să-l scot,
Am să-ncerc să-i dau un rost.
Ei, anii au trecut
Aşa cum se întâmplă,
Şi a ajuns să se întâlnească
Destinul său de scoică,
Găsită, pe o farfurie.

Iar grăuntele de nisip
Care-o împunsese cumplit,
Era acum o perlă
Frumoasă şi lucind.
Povestea are o morală;
Nu este extraordinar,
Ce poate face o scoică
Dintr-o boabă de nisip?

Oare ce-am putea noi face,
Dacă ne-am strădui un pic,
Cu unele lucruri
Ce ne intră sub piele?

„Supă de pui pentru suflete tinere”

FARA SA-MI DAU SEAMA ...

Venind pe strada fara sa vreau ochii mi-au cazut pe chipul fiecarui om in parte : un domn dadea agitat din maini vorbind la telefon, o doamna de varsta medie cauta incruntata ceva in geanta,o domnisoara tragea cu ochiul la pantofii alteia care pasea inaintea ei,un batranel venea agale cu privirea indreptata in jos si cu o plasuta din material in mana, alt domn mergea pe bicicleta vizibil ingandurat.

Apoi intalnesc un copilas la vreo 2 anisori care radea in hohote caci mamica lui ii facea balonase iar el fugea dupa ele si prinzandu-le in mainile gingase acestea se spargeau in degetutele lui,lucru care-l facea sa rada asa de cu pofta.Fara sa vreau am zambit si eu. Imi era asa de drag...

Dar mai tarziu mi-am pus intrebarea : cand am auzit oare ultima data un om matur care sa rada asa cu pofta si motivul sa nu fi fost o vorba de batjocura la adresa unei blonde,a unui politist, a unui coleg ,a unui defect vizibil de-al altei persoane e.t.c? Oare cum de am uitat sa radem impreuna si nu unul de altul? Oare sa fie viteza in care traim azi si care ne priveaza de bucuria asta.O si cat de bine mi-a facut acel ras cristalin !!!

Dar oare eu cand am ras asa ultima data? Trist e ca nu-mi amintesc si atunci ma cuprinde o durere nu stiu ce ma doare dar cred ca ma doare sufletul,ma doare ca am pierdut ceva pe drum,am pierdut fara sa-mi dau seama....

Căţeluşi de vânzare

Un proprietar de magazin a atârnat într-o zi deasupra uşii un anunţ pe care scria „Căţeluşi de vânzare”. Anunţuri ca acestea atrag de obicei copiii mici, şi nu trecu mult că şi apăru un băieţel care se opri la uşă.
- Cu cât vinzi căţeluşii?, întrebă el.
- Depinde; între 30 de dolari şi 50 de dolari, răspunse proprietarul.
Băieţelul îşi goli buzunarele îşi scoase nişte marunţiş.
- N-am decât 2 dolari şi 37 de cenţi, spuse el. Da’, pot şi eu să mă uit la ei?
Proprietarul zâmbi, fluieră şi dintr-un coteţ ieşi Lady, care alergă de-alungul magazinului, urmată îndeaproape de cinci ghemotoace micuţe de blană. Unul dintre căţeluşi rămăsese mult în urmă, abia mişcându-şi picioruşele. Imediat, privirea băieţelului căzu asupra căţeluşului şchiop şi întrebă:
- Ce s-a întâmplat cu el?
Proprietarul îi spuse că medicul veterinar examinase căţeluşul şi descoperise că acesta nu are o încheietură la un şold, şi că toată viaţa lui va fi şchiop. Băieţelul se însufleţi.
- Acesta este căţeluşul pe care vreau să-l cumpăr
Proprietarul spuse:
- Nu, nu vrei să-l cumperi. Însă dacă-l vrei cu adevărat, ţi-l dăruiesc.
Băieţelul se supără foarte tare. Se uită drept în ochii omului, arătând cu degetul drept înspre căţeluş, şi spuse:
- Nu vreau să mi-l dai. Acest căţeluş valorează tot atât de mult ca şi ceilalţi, aşa că îţi voi da cât ai cerut. De fapt acum îţi dau 2 dolari şi 37 de cenţi, şi apoi cate 50 de cenţi pe lună până se strânge toată suma.
Omul totuşi insistă,
- Tu nu vrei să iei câinele ăsta. N-o să fie niciodată în stare să alerge, să sară şi să se joace cu tine aşa cum fac ceilalţi.
Când a auzit asta, băieţelul se aplecă şi işi ridica un crac al pantalonului, pentru a-i arăta bărbatului piciorul stâng schilodit, răsucit, susţinut de o tijă metalică. Îşi ridică privirea şi spuse încet:
- Ei bine, nici eu nu alerg prea bine, iar căţeluşul are nevoie de cineva care să-l înţeleagă.

Dan Clark
(„Supă de pui pentru suflet”)

INTREBARI

Am tot auzit reintegrare sociala in penitenciar, suna bine, dar sincer nu am prea stat sa ma gandesc asa mult asupra cuvantului.

Stiu teoretic de cine se face si asupra cui se face : de catre "cei de la educativ" asupra "ppl-ilor". Cum se face? Prin diferite programe ( si asta suna destul de bine ). Efecte? Suunt ! (Dar unde k multi din cati sunt in penitenciare se intorc).

Intrebarea care ma framanta este : Ce este de fapt reintegrarea? Nu este oare atitudinea care o avem fiecare in parte? Nu este oare atunci cand am doi detinuti pe langa mine si eu ma abtin sa injur desi sunt stresat si enervat? Nu este oare atunci cand ii arunci o privire duioasa atunci cand incearca sa-ti spuna ceva? Nu este atunci cand il refuzi fara sa-l faci sa se simta hot si criminal? Nu este atunci cand ii spui ce are de facut fara sa-l injosesti in fata colegilor sau a celorlalte persoane private de libertate?Oare nu este atunci cand ii amintesti ca esti om si tu si el ?Nu este atunci cand iti amintesti k oricine e predispus la greseli ? Sau atunci cand iti amintesti k el isi plateste greseala prin faptul ca se afla acolo departe de cei dragi si nu mai are nevoie sa mai fie condamnat inca o data si de cei care il inconjoara?

Si acum ma mai gandesc : De cine tine pana la urma aceasta reintegrare? Oare nu de mine sau de tine ? Inclin sa cred ca da. Si daca da atunci cum ? Pentru ca trebuie FACUTA pentru ca de vorbit despre ea cum am mai spus, suna frumos, dar ea trebuie FACUTA frumos.Dar nu stiu cum dar am impresia k incercand sa raspund la toate intrebarile cu fapte o sa aflu raspunsul si atunci nici nu stiu daca o sa ma mai intereseze efectele reintegrarii pentru ca atunci o sa lucreze om pentru om .

Poveste despre două oraşe

„Apropiindu-se de un mare oraş, un călător a întrebat o femeie care stătea pe marginea drumului:
- Cum sunt oamenii din acest oraş?
- Cum erau oamenii acolo de unde vii?
- Ingrozitori, a raspuns pelerinul. Meschini, mincinosi, detestabili în toate privinţele.
- Înţeleg, zise femeia, la fel îi vei găsi şi pe cei din oraşul din faţa ta.

De-abia se îndepărtase primul pelerin că s-a mai oprit unul şi a vrut şi el să afle cum sunt oamenii din oraş. Bătrâna a întrebat din nou cum erau oamenii din locul de unde plecase.
- Erau oameni deosebiţi; cinstiţi, muncitori, şi generosi chiar daca greşeau în generozitatea lor. Mi-a părut rău că am plecat, afirma cel de-al doilea pelerin.

Răspunse femeia înţeleaptă:
- La fel îi vei găsi şi pe cei din oraşul din faţa ta.”

Cele mai bune povestiri şi snoave

Deceniul de Incluziune a Romilor: intenţii, documente, conferinţe şi...cam atât

Complexitatea aşa zisei „problemei romilor” face ca eforturile de îmbunătăţire a situaţiei să fie disproporţionate în comparaţie cu nevoile existente. Dificultăţile de implementare a programelor naţionale ţin de resursele financiare limitate şi de lipsa competenţelor manageriale a celor care răspund de ele. În ultimii cinci ani au fost iniţiate fel şi fel de proiecte pentru romi fie din partea societăţii civile, a instituţiilor de profil sau a guvernului. Cât de eficiente au fost ele? Sunt romii mai integraţi în societate, s-a schimbat cumva percepţia oamenilor? Este adevărat că pentru astfel de obiective este nevoie de o perioadă lungă de timp, însă România şi-a propus lucruri măreţe care au rămas la nivelul de idei şi viziuni. 

Întrebaţi pe cineva dacă ştie de Deceniul de Incluziune a Romilor (2005-2015), un angajament comun al ţărilor europene care se confruntă cu problema celei mai dezavantajate şi discriminate minorităţi la nivelul Europei. Întrebaţi un rom dacă a auzit de Decada Romilor. Întrebaţi un politician dacă a convieţiut alături de un rom vreodată, dacă a vizitat sau dacă i-a ascultat problemele. Cel mai probabil răspunsul va fi „nu” la toate afirmaţiile anterioare. Se vorbeşte mult de politici pentru romi şi de măsurile guvernului de îmbunătăţire a situaţiei romilor, sau mai popular spus a „problemei romilor”, de parcă e doar problema lor şi îi afectează doar pe ei. Ne afectează pe noi toţi. Da! Rata şcolarizării, rata infracţionalităţii şi stilul lor de viaţă au repercusiuni asupra noastră. Deci ar trebui să o numim „problema tuturor” şi să ne asumăm responsabilitatea pentru ea. Însă este mai uşor să-i lăsăm pe romi de-o parte cu problema lor cu tot. Guvernul, parlamentarii, cetăţenii preferă toţi să închidă ochii sau să mimeze nişte acţiuni de dragul vecinilor europeni, mult mai avansaţi când vine vorba de integrarea minorităţilor.

  

Dar să nu începem atât de agresiv şi pesimist. Există totuşi Strategia pentru Îmbunătăţirea Situaţiei Romilor sub formă de Hotărâre de Guvern care a reuşit să mai acopere ceea ce Deceniul propune dar guvernanţii nu au adoptat încă. Organizaţiile rome au fost active în elaborarea şi implementarea acester strategii.

Avem  Planul Naţional Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale, Memorandumul Comun în Domeniul Incluziunii Sociale (2005-2010) şi  Planul Naţional de Acţiune  a Deceniului de Incluziune a Romilor.

Faptul că suntem în regulă la capitolul legislaţie în domeniu este un pas extrem de important, un punct de pornire pentru viitoarele planuri. Din ce în ce mai multe ONG-uri rome sunt active şi defăşoară proiecte locale sau naţionale. Romani CRISS face advocacy şi lobby pentru drepturile romilor, drepturile omului de altfel. sancţionează persoanele fizice şi juridice care recurg la discriminare. CNCD sancţionează persoanele fizice şi juridice care recurg la discriminare. OvidiuRom luptă pentru educaţia timpurie şi participarea şcolară a copiilor. Minoritatea romă este reprezentată în Parlament şi în instituţiile guvernamentale. Sunt locuri speciale pentru romi în universităţi.

Spuneam în titlu „...cam atât” pentru că deşi autorităţile au luat măsuri legislative şi au derulat programe de interes, oamenii de rând, cetăţenii majoritari continuă să-şi exprime aceeaşi atitudine faţă de co-naţionali romi.  Mulţi ar spune că degeaba politici publice dacă în viaţa reală puţine lucruri se schimbă pentru romi şi în mentalitatea naţională zac aceleaşi prejudecăţi şi stereotipuri. Conform studiilor despre fenomenul discriminării în România şi despre pecepţiilor şi atitudinile oamenilor la secţiunea percepţiilor despre romi rezultatele sunt următoarele:

•  Respondenții au considerat în proporție de peste 58% că etnicilor romi le este mai dificil să obțină un loc de muncă sau să fie promovați comparativ cu restul populației. 
• 72% din populație se declară de acord cu faptul că cei mai mulți romi încalcă legile, 48% consideră că romi sunt o rușine pentru România, 45% declară că se tem când întâlnesc un grup de romi pe stradă iar 20% declară că ar trebui să existe magazine sau localuri unde romi să nu fie primiți. 
• 56% dintre respondenți declară că se simt inconfortabil în preajma persoanelor de etnie romă, iar 64% consideră că persoanele de etnie romă sunt mai violente decât celelalte grupuri etnice (români, maghiari, etc.) 
• Aproximativ 31% din populație nu au avut nici un fel de interacțiune cu etnicii romi în ultimele șase luni în vreme ce 66% declară că au purtat o conversație/discuție cu o persoană de etnie romă în ultimele șase luni.
• Rugați să exprime primul gând care le vine în minte când aud cuvântul rom, 23% dintre respondenți au exprimat cuvinte legate de infracționalitate, hoție, cerșetorie, 10% cuvinte precum needucat/necivilizat/murdar, 5% ‐ dispreț/repulsie și doar 16% cuvinte precum normalitate/om obișnuit/indiferență.
• Aceste date evidențiază latența unui stereotip al populației majoritare față de etnia romilor fapt care poate predispune la raporturi de conviețuire socială parțial disfuncționale. Este dezirabil ca această situație să fie corectată prin intervenții eficace de politică publică.

Cu alte cuvinte, aproape nici un român nu vrea sa împartă acoperişul sau să se înrudească cu un rom,  peste jumătate din români ar vrea ca populaţia romă să nu mai crească şi să locuiască în zone rezervate,  peste o treime din români ar vrea ca romii sa aibă localurile lor şi, în principiu, să nu aibă a face cu ei niciodată, în nici o împrejurare.Cum pot politicile publice să aibă succesul dorit când mentalitatea populaţiei majoritare reprezintă de fapt  principalul obstacol? Campaniile anti-discriminare , de sensibilizare şi conştientizare a opiniei publice sunt rare, costisitoare şi  în mare parte iniţiate de programe pilot cu finanţare pe o perioadă restrânsă.

Câteva observaţii de voluntar

• De 3 ani de zile sunt voluntar la o fundaţie care oferă servicii sociale pentru copiii şi familiile de etnie romă.De atunci mă preocupa în special situaţia copiilor romi. Cunosc îndeaproape situaţia la nivelul câtorva comunităţi de romi din judeţul Braşov. Citesc rapoarte şi publicaţii în domeniu şi mă informez constant despre proiectele existente. Studiez activitatea ONG-urilor care lucrează cu şi pentru copii şi familii de etnie romă.Lucrez alături de persoane de etnie romă şi am prieteni de etnie romă, auto-identificaţi sau nu. Pe de altă parte:

•  Nu posed suficientă expertiză în domeniu pentru a putea critica obiectiv implementarea soluţiilor venite de la guvern sau societatea civilă.  Nu am competenţele necesare pentru a scrie şi a derula singură un program cu finanţare externă. Nu am vizitat şi nu cunosc îndeaproape comunităţi de romi din alte judeţe. Nu cunosc multe persoane de etnie romă care să fi urmat o facultate. Nu neg faptul că etnicii romi sunt implicaţi frecvent în acţiuni ilegale. Nu cred însă în predispoziţia nativă a romilor spre infracţionalitate.

Acestea fiind spune, voi relata din perspectiva mea ce văd eu că funcţionează la nivel microregional, la nivelul a câtorva comunităţi de romi. Sunt conştientă că nu sunt cea mai în măsură să comentez politici publice şi să analizez strategii, tocmai de aceea îmi voi exprima observaţiile personale legate de lucrurile care există în realitate şi de cele care există doar pe hârtie. Afirmaţiile sunt astfel de lucrurile care s-au schimbat în bine sau în rău, în ultimii 3 ani. Nu mă pot pronunţa decât cu privire la comunităţile de romi din jurul Municipiului Săcele, judeţul Braşov, la ceea ce observ şi se întâmplă în jurul meu.

De bine...

• Mediatorul şcolar există şi în teorie şi în practică însă pasiunea şi dedicaţia variază de la persoană la persoană. 
• Programele  „Fiecare copil la grădiniţă” şi „Fiecare copil în şcoală”  derulate la nivel local de Asociaţia OvidiuRom sunt extrem de utile şi au feedback pozitiv în rândul părinţilor şi cadrelor didactice. 
• Se ţin cursuri de limba romani în şcoli.
• Programele afterschool  sunt de impact atâta timp cât există suficiente resurse financiare şi personal competent.
• Se alocă burse sociale pentru elevii romi care merg la liceu.
• La Facultatea de Sociologie şi Comunicare un singur student este de etnie romă.
• Se derulează programul „A doua şansă” însă cu o participare şi o frecvenţă redusă.
• Centrul de Resurse pentru Comunităţile de Romi are activitate şi în judeţul Braşov. Există, finanţează proiecte şi înfiinţează asociaţii locale prin intermediul facilitatorilor.
• Comportamentul social este foarte mult influenţat de apartenenţa la un grup religios.
• Festivalul Internaţional de Arta Romani, aflat la a cincea ediţie este un model de bune practici care vizează cultura romă. (www.iraf.ro)

 De rău...

• Atitudinea celor din jurul meu este discriminatorie faţă de romi. Bursa Locurilor de Muncă pentru Romi se derulează însă discrepanţa dintre pregătirea solicitanţilor şi cerinţele angajatorilor face ca evenimentul să nu obţină rezultatele dorite.
• Nu ştiu nimic despe activitatea Biroului Judeţean pentru Romi, în cazul în care are activitate iar consilierii locali pentru problemele romilor din cadrul Primăriilor nu au calificarea şi motivaţia necesară postului. 
• Nu ştiu de existenţa unui mediator sanitar în vreuna din comunităţile braşovene.
• Vizibilitatea liderilor romi şi a modelelor pozitive este scăzută, exceptând persoanele dintr-un anumit segment al industriei muzicale, care din păcate, în lipsa altor modele, devin exemple pentru întreaga comunitate.
• Sunt copii romi care în continuare cerşesc în spaţiile publice, spală maşini în intersecţii sau vând legume în piaţă în timpul zilei.
• Majoritatea tinerilor instituţionalizaţi sunt de etnie romă. 
• În Penitenciarul Codlea romi sunt în proporţie de aprox. 70%.
• Romii lucrează în continuare pe posturi necalificate, munca de „subclasă” (lucrători în domeniul salubrizării), cel puţin astea sunt cele mai vizibile.
•  „Problema romilor” a ajuns până în Franţa, de unde s-au luat măsuri de expulzare şi nu de integrare, imaginea României fiind afectată
• Prin mijloacele de comunicare media se promovează în continuare comportamentul inadecvat al romilor şi stilul lor de viaţă  (telenovele, show-uri de comedie, talk-show-uri)

Dacă eu ca simplu voluntar, la curent cu ce se întâmplă, văd prea puţine acţiuni concrete şi nu aud despre deciziile luate local, cum să ajungă la urechile romilor care locuiesc în comunităţi marginalizate unde informaţia ajunge mai greu şi unde şi mai greu ajunge vreun factor de decizie. Deviza Deceniului este “Nimic pentru romi fără romi” şi este extraordinar că activişti romi şi membrii ai societăţii civile rome au participat în mod direct la monitorizare şi evaluare şi în mod indirect la implementarea măsurilor. Însă opinia romilor de rând nu este consultată când se iau decizii locale care-i privesc în mod direct, nu sunt implicaţi în programele derulate şi nu sunt încurajaţi să participe activ în comunitate. Ar putea să se autosesizeze, să ia singuri atitudine şi să-şi arate interesul, să-şi ofere ajutorul. Corect. Dar pentru asta ar trebui să afle în faza incipientă despre ce au de gând să facă funcţionarii din administraţiile locale. În plus, primează lipsa de încredere şi speranţă în demersurile autorităţilor. La care adăugăm aspecte din viaţa de zi cu zi: traiul de azi pe mâine care nu mai lasă timp sau atenţie pentru altceva. Prioritatea individuală este câştigarea existenţei de la o zi la alta şi nu cercetarea politicilor locale cu scopul de a face ceva pentru membrii comunităţii. 

Ca şi concluzie, politicile publice iniţiate de guvern nu sunt suficiente dacă nu se iau măsuri şi la nivel de populaţie, asta în cazul în care ajungem până la implementarea corectă a politicilor. Degeaba se aprobă legi peste legi şi se lucrează doar la nivel de comunităţi. Complexitatea problemei solicită ajutor nu numai din partea societăţii civile sau a statului ci şi din partea oamenilor de rând, care cel puţin în privinţa atitudinii se pot schimba. Dar cum să schimbi o atitudine când tu nu ai curajul să mergi într-o comunitate, când tu nu vrei nici măcar să vorbeşti cu o personă de etnie romă d-apăi să o ajuţi când chiar nu are alternative. Primul pas este cunoaşterea îndeaproape a câtorva persoane, a unei comunităţi, a unui ONG care se ocupă de sprijinirea romilor. Apoi atitudinea se va schimba de la sine pentru că o dată ajunşi în locurile lor, ne putem da seama mai uşor ce înseamnă cu adevărat traiul în zonele marginalizate (şi nu mă refer aici de castelele sau palatele romilor şi la acele comunităţi opulente). Experienţa poate distruge prejudecăţile. Trăim alături de romi, sunt de aceeaşi naţionalitate ca a noastră, nu prea avem ce face, trebuie să-i acceptăm,nu? Ce e grav e că unii oameni nu-şi dau seama că această acceptare este benefică pentru toţi. Şi pentru romi, şi pentru restul populaţiei.

Sursa principala: Raportul DecadeWatch Romania.

Cum să trecem mai usor peste obstacole ?

Piedicile reprezintă o piatră de încercare pentru noi toți, însă cei care au o anumită dizabilitate pot fi considerați “ eroi”, datorită greutăților pe care le întâmpină zi după zi.

Deși sufăr de tetrapareză spastică din naștere, am înțeles că viața e o luptă continuă cu propriul destin abia acum, după mai bine de 20 de ani. Asta deoarece părinții mei m-au iubit, m-au sprijinit necondiționat, oferindu-mi totul pe tavă, fără să conștientizeze că în acest fel îmi fac cel mai mare rău.

Până mai ieri m-am complăcut în această situație, spre rușinea mea, totul s-a schimbat acum aproape două săptămâni, când m-am decis să schimb ceva si am mers într-o tabără de instruire pentru viață independentă cu cei de la Fundația Motivation.

Cum credeți că m-am simțit eu,nefăcând aproape nimic singură…….?

Nu mi-a fost deloc usor, experiența a fost dură și a lasat urme adânci în sufletul meu, dar în același timp m-a coborât cu picioarele pe pământ, căci am înțeles că este timpul să îmi port singură de grijă. Nu îmi va fi deloc usor, va trebui să o iau cu pași mărunți, dar voi lupta cu toate forțele si sunt convinsă că perseverând voi câștiga.

Am scris acest articol în speranța că voi fi de folos persoanelor aflate în situații similare cu a mea.

Chiar dacă suntem persoane cu dizabilității, trebuie să înțelem că dizabilitatea nu înseamnă: dependență, izolare sau lipsa unei vieți sociale.

Pe cât posibil, descurcați-vă singuri, cereți ajutorul doar atunci când este neapărată nevoie, ieșiți din casă fără să vă pese de privirile celorlalti, trăiți-vă viața la intensitate maximă, oferind un exemplu celor din jur si cu siguranță veți fi priviți cu admirație!!!!!
www.Mxtv.ro/S.O.S

Paradoxul zilelor noastre

„Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem:
clădiri mai mari, dar suflete mai mici;
autostrăzi mai largi, dar minţi mai înguste.
Cheltuim mai mult, dar avem mai puţin;
cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm mai puţin.
Avem case mai mari, dar familii mai mici,
Avem mai multe accesorii, dar mai puţin timp;
avem mai multe funcţii, dar mai puţină minte,
mai multe cunoştinţe, dar mai puţină judecată;
mai mulţi experţi si totuşi mai multe probleme,
mai multă medicină, dar mai puţină sănătate.
Bem prea mult, fumăm prea mult,
Cheltuim prea nesăbuit,
Râdem prea putin,
Conducem prea repede,
Ne enervăm prea tare,
Ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiţi,
Citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor si
ne rugăm prea rar.
Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar si urâm prea des.
Am învăţat cum să ne câstigăm existenţa, dar nu cum să
ne facem o viaţă,
Am adăugat ani vieţii şi nu viaţa anilor.
Am ajuns până la lună şi înapoi, dar avem probleme
când trebuie să traversăm strada să facem cunoştinţă
cu un vecin.
Am cucerit spaţiul cosmic, dar nu şi pe cel interior.
Am făcut lucruri mai mari, dar nu şi mai bune.
Am curăţat aerul, dar am poluat solul.
Am cucerit atomul, dar nu şi prejudecăţile noastre.
Scriem mai mult, dar învăţăm mai puţin.
Plănuim mai multe, dar realizăm mai puţine.
Am învăţat sa ne grăbim, dar nu şi să aşteptăm.
Am construit mai multe calculatoare: să deţină mai
multe informaţii, să producă mai multe copii ca
niciodată, dar comunicăm din ce în ce mai
putin.
Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei
încete; oamenilor mari şi caracterelor meschine;
profiturilor rapide si relaţiilor superficiale.
Acestea sunt vremurile în care avem două venituri, dar
mai multe divorţuri,
Case mai frumoase, dar cămine destrămate.
Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide,
scutece de unică folosinţă,
moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte,
corpuri supraponderale şi pastile care îţi induc orice
stare, de la bucurie, la linişte şi la moarte.
Sunt niste vremuri în care sunt prea multe vitrine,
dar nimic în interior.
Vremuri în care tehnologia îţi poate aduce această
scrisoare şi în care
poţi decide
fie să împărtăşeşti acest punct de vedere,
fie să ştergi aceste randuri.
Aminteşte-ţi sa-ţi petreci timp cu persoanele iubite,
Pentru ca nu vor fi lângă tine o eternitate.
Aminteşte-ţi să spui o vorbă bună copilului care te
venerază, pentru ca acel copil va creşte curând şi va
pleca de lângă tine.
Aminteşte-ţi să-l îmbrăţişezi cu dragoste pe cel de
lângă tine pentru ca aceasta este singura comoară pe
care o poţi oferi cu inima şi nu te
costă
nimic.
Aminteşte-ţi să spui “TE IUBESC” partenerului şi
persoanelor pe care le îndrăgeşti, dar mai ales să o
spui din inimă.
O sarutare şi o îmbrăţişare vor alina durerea atunci
când sunt sincere.
Aminteşte-ţi să-i ţii pe cei dragi de mână şi să
preţuieşti acel moment pentru că într-o zi acea
persoană nu va mai fi lângă tine.
Fă-ţi timp să iubeşti, fă-ţi timp să vorbeşti, fă-ţi
timp să împărtăşeşti gândurile preţioase pe care le
ai.”

Octavian Paler
(„Paradoxul zilelor noastre”)

Ce eşti tu este tot atât de important ca ceea ce faci

„Era o sâmbătă dupa-amiaza însorită în Oklahoma. Prietenul meu, Bobby Lewis, îşi ducea cei doi băieţei să joace mini-golf. S-a dus la vânzătorul de bilete şi i-a spus, “Cât costă biletul?”
Tânărul i-a răspuns, “3 dolari pentru dvs.şi 3 dolari pentru orice copil mai mare de şase ani. Pentru cei mai mici de şase, intrarea este gratuită. Câţi ani au?”
Bobby spuse, “Avocatul are trei, iar doctorul şapte, deci cred că iţi datorez şase dolari”.
Omul de la tejghea i-a zis, “Hei, domnule, ai câştigat la loterie sau ce? Ai fi putut să-mi spui că băiatul mai mare are 6 ani; oricum n-aş fi avut de unde să-mi dau seama”.
Bobby răspunse, „Da, e adevărat, dar şi-ar fi dat seama copiii”.

Aşa cum a spus Ralph Waldo Emerson, „Ceea ce eşti vorbeşte aşa de tare încât nu se aude ceea ce spui”. În moment de încercări, morala conteaza mai mult ca niciodată, fiţi siguri că sunteţi un exemplu bun pentru cei cu care lucraţi sau cei cu care trăiţi.”

Patricia Fripp
(„Supă de pui pentru suflet”)

Băieţelul

"Odată un băieţel s-a dus la şcoală.
Era un băieţel chiar foarte mic.
Iar şcoala era chiar foarte mare.
Dar când băieţelul
Vazu că poate intra în clasa lui
Direct pe uşa de-afară
Fu foarte fericit.
Şi şcoala nu mai paru
Chiar atat de mare.

Intr-o dimineaţă,
Când băieţelul se afla la şcoală de ceva vreme,
Învăţătoarea a spus:

“Astăzi o să facem un desen!”.
“Bine!”, se gândi băieţelul.
Îi plăcea să deseneze.
Putea să facă tot felul de lucruri:
Lei şi tigri,
Pui şi vaci,
Trenuri şi bărci –
Aşa că scoase creioanele colorate
Şi începu să deseneze.
Dar învăţătoarea spuse:
“Aşteptaţi! Încă nu puteţi să începeţi!”
Şi aşteptă până când toţi erau pregătiţi.

“Acum”, spuse învăţătoarea,
“O să desenăm nişte flori”.
“Bun!”, gândi băieţelul,
Lui îi plăcea să facă flori,
Aşa că începu să deseneze flori frumoase
Cu creioanele roz, portocaliu şi albastru.

Dar învăţătoarea spuse,
“Aşteptaţi! Şi o să vă arăt eu cum”.
Şi desenă o floare pe tablă.
Era o floare roşie cu tulpina verde.
“Gata”, spuse învăţătoarea.
“Acum puteţi începe”.

Băieţelul se uită la floarea învăţătoarei.
Apoi se uită la floarea sa,
Îi plăcea mai mult a lui.
Dar nu spuse nimănui,
Întoarse foaia pe partea cealaltă
Şi facu o floare ca a învăţătoarei lui.
Era roşie, cu tulpina verde.

Într-o altă zi,
Când băieţelul deschise singur
Uşa de la intrare,
Învăţătoarea spuse,
“Astăzi o să facem ceva din lut”.
“Bine!”, gândi băieţelul.
Îi plăcea lutul.

Putea să facă tot felul de lucruri din lut:
Şerpi şi oameni de zăpadă,
Elefanţi şi şoricei,
Maşini şi camioane –
Aşa că incepu să frământe şi să întindă
Bucata lui de lut.

Dar învăţătoarea spuse,
“Aşteptaţi! Încă nu e timpul să începeţi!”
Şi aşteptă până când toţi ceilalţi fură gata.
“Acum”, spuse profesoara,
“O să facem o farfurie”.
“Bun!”, gândi băieţelul,
Îi plăcea să facă farfurii,
Aşa că începu să modeleze
Tot felul de farfurii.

Dar învăţătoarea spuse,
“Aşteptaţi! Şi vă voi arata eu cum”.
Şi le arătă cum să facă
O farfurie adâncă.
“Iată”, spuse profesoara,
“Acum puteţi începe”.
Băieţelul se uită la farfuria învăţătoarei
Apoi se uită la a sa.
Îi plăceau mai mult ale lui,
Dar nu spuse nimănui,
Ci amestecă din nou lutul,
Şi facu o farfurie ca a învăţătoarei lui.
Era o farfurie adâncă.

Foarte curând
Băieţelul învăţă să aştepte
Şi să privească,
Şi să facă lucruri ca ale învăţătoarei lui.
Foarte curând,
Nu mai facu nici un lucru aşa cum îi plăcea lui.
Apoi se întâmplă
Că familia lui se mută în altă casă,
Într-un alt oraş,
Iar băieţelul
Trebui să meargă la altă şcoală.

Şcoala asta era şi mai mare
Decât cealaltă,
Şi în clasa lui nu mai intra direct de afară
Şi străbătea un hol lung să ajungă la clasa lui.
Chiar în prima zi
Profesoara spuse,
“Astăzi o să facem un desen”.

“Bine!” se gândi băieţelul,
Şi aşteptă ca învăţătoarea
Să-i spună ce să facă.
Dar învăţătoarea nu-i spuse nimic.
Se plimbă încet printe elevi.

Când ajunse lângă el,
Îi spuse, “ Nu vrei să faci un desen?”
“Ba da”, spuse băieţelul.
“Ce o să desenăm?”
“Nu ştiu până când nu o să-l faceţi”, spuse învăţătoarea.
“Cum sa-l fac?” întrebă băieţelul.
“Oricum îţi va place ţie”, spuse învăţătoarea.
“Şi cu orice culoare vreau?” întrebă băieţelul.
“Cu orice culoare”, spuse profesoara,
“Dacă toată lumea ar face acelaşi desen,
Şi ar folosi aceleaşi culori,
Cum aş mai şti cine l-a făcut,
Şi care cui aparţine?”
“Nu ştiu”, spuse băieţelul.
Şi începu să deseneze flori
Roşii, portocalii şi albastre.

Îi plăcea noua lui şcoală,
Chiar dacă nu intra în clasă
Direct de afară".

Helen E. Bucklez
(„Supă de pui pentru suflet”)

Dragostea: singura forţă creatoare

"Un profesor de colegiu şi-a dus într-o zi clasa de sociologie în mahalalele oraşului Baltimore pentru a studia cazul a 200 de băieţi care locuiau acolo. Studenţii au fost rugaţi să scrie o evaluare a viitorului fiecarui băiat. În toate cazurile studenţii au scris, „Nu are nici o şansă”. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu un alt profesor de sociologie a dat întâmplător peste acele studii. Atunci, şi-a pus studenţii să urmărească proiectul şi să vadă ce se întamplase cu acei băieţi.

Cu excepţia a 20 dintre ei care se mutaseră sau muriseră intre timp, studenţii au aflat ca 176 din cei 180 obţinuseră mai mult decât un succes obişnuit, devenind avocaţi, doctori şi oameni de afaceri. Profesorul rămase uimit şi se hotărî să cerceteze mai departe.

Din fericire, toţi băieţii locuiau în oraş sau în apropiere, astfel încât a existat posibilitatea să-i contacteze pe fiecare în parte şi să-i întrebe „Cum vă explicaţi succesul dumneavoastră?” De fiecare dată raspunsul a fost acelaşi şi plin de căldură, “A existat o profesoară”. Profesoara incă mai trăia, aşa că a căutat-o şi a intrebat-o pe bătrână încă plină de energie, ce formulă magică a folosit pentru a-i transforma pe micii vagabonzi în oameni plini de succes. Ochii profesoarei straluciră, şi pe chipul ei apăru un zâmbet blând. “Totul a fost simplu, “ spuse ea. “I-am iubit pe aceşti băieţi.”

Eric Butterworth

„Supa de pui pentru suflet”

Sahul si omul cel de dincolo de noi

E un spectacol deosebit să vezi oamenii jucând sah. Încordarea mintii, neuronii întinsi la maximum, mobilitatea inteligentă a privirii, seriozitatea atitudinii, mimica usor încruntată, cu nelipsitele cute verticale de pe frunte... Asa am văzut astăzi 15 persoane private de libertate, participante la un simultan de sah, alături de doamna Liliana Olea, maestru al sportului si antrenor la Clubul Ioios din Brasov.

As vrea să-i văd tot mai des pe detinuti preocupându-se de cele ale mintii, analizând, anticipând, comunicând cu ceilalti pe tema solutiilor posibile, purtându-se civilizat, asa cum acest sport elegant, vorba doamnei Liliana Olea, ne îndeamnă.

Sansa de a se întâlni în fata unei table de sah cu un maestru al sportului mintii dă greutate si importantă jocului, asa cum orice întâlnire de substantă cu oameni valorosi trezeste în fiecare dintre noi autenticul, realitatea cea de dincolo de aparente...

...iar dincolo de aparente este omul, în orice ipostază ar fi. :)