Am participat odată la un spectacol destinat persoanelor cu dizabilităti... Era organizat cică într-o institutie de prestigiu din capitala tării, doar că...nu a avut loc în sala de spectacole, ci în foaier, în conditii umilitoare. Din fericire, protagonistii, obisnuiti, probabil, să fie tratati asa, nu s-au lăsat apăsati si au oferit un show pe cinste. Cu toate acestea, nu pot să nu mă întreb: unde este consideratia fată de acesti semeni ai nostri?
În timpul facultătii...o imagine construită în bibliotecă, despre persoanele cu dizabilităti mi-a marcat atitudinea fată de acestea. Într-o carte, al cărui autor nu mi-l amintesc acum, era descrisă situatia unui artist care trebuia să cânte la un instrument dezacordat si care, totusi, reusea să transmită emotia si frumosul către toti cei dispusi să-l asculte. Asa sunt si persoanele cu dizabilităti. Au o cruce mai grea de dus, iar eforturile pe care sunt nevoite să le facă pentru a obtine ceea ce noi primim fără să sesizăm, depăsesc puterea noastră de a ne imagina. Întrebarea care se pune e, însă: suntem noi dispusi si capabili să le sesizăm excelentza? Hmmm... N-as vrea să mă refer acum la traumele afective pe care multi le producem în sufletele lor în mod intentionat sau din indolentă, ci la atitudini pe care le-am observat în ultimul timp, chiar si la persoane care au studii în domeniu si o oarecare aplecare spre psihologie. Am văzut vizitatori apropiindu-se cu tristete de acesti oameni. O, dacă ar sti ce inimi luptătoare au, cât umor e în zâmbetele lor si câtă bucurie pentru fiecare pas câstigat! Tu, cel care te întristezi, să stii că ai venit într-un loc în care primesti mai mult decât dai. Si eu la fel am primit si sunt recunoscător.
Am mai auzit vorbindu-se despre normalitate... Oameni buni! Nu folositi acest termen, căci nimic nu este mai anormal decât normalitatea! Ati intrat vreodată într-o încăpere si ati simtit o explozie de bucurie sinceră coplesindu-vă? Nu? Atunci treceti pe la Fundatia Rafael si vorbiti cu acesti oameni frumosi. Vă veti lua plata înzecit. O fi normală sinceritatea? O fi normal să ne bucurăm când îi vedem pe semenii nostri, să avem bunăvointă, veselie, dorintă de a face ceva bun? O fi? Nu, din păcate nu mai e. Normal e să ne pizmuim, să ne zîmbim în fată, cu mâna pe cutitul din buzunar, să ne îngrijorăm pentru nimicuri si să ne lăsăm apăsati de nevoi artificiale.
Acesti oameni nu sunt normali, ci sunt speciali...în toată spendoarea măretiei umane. Oricât ar părea de patetic ceea ce scriu, până nu veti gusta din apropierea de acesti luptători, nu veti întelege. Cei care, zi de zi, lucrează cu ei stiu bine ce spun si ne-ar putea impartasi tuturor din bucuria care se revarsă asupra lor, chiar si atunci când sunt zile mai obositoare, ori când lupta pentru integrare devine mai grea, căci dizabilitatea nu este singura problemă cu care se confruntă, ci peste ea se pliază nepregătirea societătii, prejudecătile si ignoranta semenilor.
La Fundatia Rafael se dă lupta pentru supravietuire socială. Fiti alături!
