Cea mai stringentă nevoie

Cel putin o dată pe zi, pisoiul nostru vine la unul dintre noi cu privirea aceea de parcă ar vrea să ne ceară ceva anume. Nu înseamnă că vrea să mănânce sau ceva de genul ăsta. Dorinţa lui este cu totul aparte.
Dacă stai cumva jos îţi va sări în poală; daca nu, va sta acolo privindu-te melancolic, până când îl vei lua tu în braţe. Odată ce s-a aşezat bine, începe să toarcă, chiar înainte să îl mângâi pe spate, să îl scarpini sub bărbie şi să-i spui ce motănel cuminte este el. Apoi turaţia motorului lui aflat la relanti creşte; se foieşte până când îşi găseşte un loc comod. Uneori torsul scapă de sub control şi se transformă în sforăit. Se uită la tine cu ochii mari plini de adoraţie, şi îţi oferă privirea aceea pisicească lungă şi molcomă, de încredere absolută.
După un timp, încetul cu încetul, se linişteşte. Dacă vede că nu te mişti, atunci se hotăreşte să tragă un pui de somn. Dar tot atât de bine poate să sară jos din poală şi să plece la treaba lui. Se simte bine în ambele cazuri.

Fiica noastră spune mai pe scurt: “Negruţ are nevoie să toarcă”.

În gospodăria noastră, el nu este singurul care are nevoie de acest lucru; şi eu şi soţia mea ştim că această nevoie nu ţine de vârstă. Totuşi, pentru că sunt dascăl, dar şi părinte, o asociez de obicei celor mai tineri, pentru că ei simt nevoia imperioasă să îmbrăţişeze, să stea cu capul în poală, să fie luaţi de mână, să fie înveliţi şi mângâiaţi, şi nu pentru că ar fi ceva în neregulă, ci pentru că aşa sunt ei.
Există multe lucruri pe care aş vrea să le fac pentru copii. Însă, dacă ar fi să aleg unul singur, ar fi acesta: să-i ofer oricărui copil de oriunde, cel puţin o şedinţă de tors pe zi.
Copiii, ca şi pisicile, au nevoie să toarcă.

Fred T. Wilhelms
(„Supă de pui pentru suflet”)