Povestea din Spatele Chipului (5)

Cu toții putem avea anumite impresii despre ”copiii de la casa de copii”. Alteori identificăm prejudecăți sau rețineri. Puțini dintre noi însă cunosc cu adevărat poveștile din spatele chipului unor astfel de copii. Aceasta mi s-a întâmplat și mie.  Când am stat în fața provocării să încep să lucrez cu această categorie, mi-am pus sincer întrebarea: ”Voi face față? Nu am cunoscut și lucrat niciodată cu tineri orfani”. În timp, pe măsură ce am cunoscut POVESTEA din spatele chipului am înțeles că noi, ”cei din familii obișnuite” habar nu avem prin ce au putut trece astfel de copii. De aceea, această campanie se dorește a aduce la cunoștința publicului larg puțin din… hai să spunem, doar poveștile triste ale multora pe care i-am cunoscut personal.

Mulți dintre tinerii care apar în aceste povestiri sunt acum … mari. Unii sunt studenți la prima sau chiar a doua facultate. Poveștile sunt inspirate chiar din relatările lor. Din dorința de confidențialitate anumite nume de persoane sau locații au fost intenționat ascunse sau schimbate.

Astazi va prezentam al cincilea "episod" al acestei campanii.


Așteptare
 
"Au trecut aproximativ 6  luni de cand am fost mutată într-un nou centru. Nici până în ziua de azi nu am înțeles de ce a trebuit să vin aici.  Am lăsat în urmă o grămadă de oameni dragi și multe amintiri frumoase.
Chiar dacă nu au fost mereu cele mai bune condiții, mi-e dor de tot ce era acolo dar cel mai tare îmi lipsește Mami. Ea era persoana cu care petreceam cel mai mult timp și mă bucuram ori de câte ori era tura ei, era persoana care mă asculta și uneori îmi lua partea. Atunci când am plecat a fost tristă, m-a îmbrățișat și mi-a promis că va veni să mă viziteze.
După primele 3 săptămâni am făcut rost de un telefon și am sunat-o. I-am reamintit de promisiunea ei de a mă vizita iar ea mi-a spus că va veni în curând numai că atunci era puțin ocupată.
Pentru că eu nu am telefonul meu, încerc le ajut pe doamnele de la noul cămin iar ele drept răsplată mă lasă să o sun pe Mami cel puțin o dată la două săptămâni… Incerc sa fiu foarte harnică de aceea fac orice: ajut la spălătorie, mătur, fac curat în curte  și ajut doamnele să se îngrijească de colegii mai neputincioși. [...]

Azi se împlineşte un an de când sunt aici dar Mami încă nu a ajuns să mă vadă iar în ultima vreme răspunde din ce în ce mai rar, trebuie să fie tare ocupată…dar eu încă o aștept! "

Povestea din Spatele Chipului (4)

Cu toții putem avea anumite impresii despre ”copiii de la casa de copii”. Alteori identificăm prejudecăți sau rețineri. Puțini dintre noi însă cunosc cu adevărat poveștile din spatele chipului unor astfel de copii. Aceasta mi s-a întâmplat și mie.  Când am stat în fața provocării să încep să lucrez cu această categorie, mi-am pus sincer întrebarea: ”Voi face față? Nu am cunoscut și lucrat niciodată cu tineri orfani”. În timp, pe măsură ce am cunoscut POVESTEA din spatele chipului am înțeles că noi, ”cei din familii obișnuite” habar nu avem prin ce au putut trece astfel de copii. De aceea, această campanie se dorește a aduce la cunoștința publicului larg puțin din… hai să spunem, doar poveștile triste ale multora pe care i-am cunoscut personal.
Mulți dintre tinerii care apar în aceste povestiri sunt acum … mari. Unii sunt studenți la prima sau chiar a doua facultate. Poveștile sunt inspirate chiar din relatările lor. Din dorința de confidențialitate anumite nume de persoane sau locații au fost intenționat ascunse sau schimbate.

Astazi va prezentam al patrulea "episod" al acestei campanii.



 Cine sunt?...Ce o să mă fac?...  Unde mă duc și ce rol am eu pe pământ?

”Poate nu vă vine să credeți, dar acestea sunt întrebări normale pentru un copil crescut la o casă de copii. Și  poate a devenit clișeu pentru unii, dar mi-ar fi greu să nu subliniez și aceste lucruri: crescut fără părinți, fără afecțiune și… în unele situații, fără cineva căruia să-i pese cu adevărat, judecat greșit de cele mai multe ori de o mare parte din oamenii din jur. Da, acestea sunt întrebări pe care astfel de copii, printre ei și eu, C.G. le repetăm constant și obsesiv.

Actualmente am 22 de ani și sunt student în anul 3. Comparativ cu alții situația mea a fost mai bună decât a altor tineri din alte centre, dar îmi amintesc că aceste întrebări m-au chinuit încă de la o vârstă fragedă. Deseori m-am întrebat dacă mi-aș fi pus astfel de întrebări dacă aș fi crescut într-o familie normală unde bunăstarea materială sau spirituală ar fi trebuit să fie asigurată de Părinți.

Nu de puține ori m-am simțit așa de singur! Nepăsarea celor din jur, ignoranța și - ar fi fost bine să fie numai atât - dar chiar prejudecățile lor legate de un copil dintr-un centru de plasament, m-au făcut să mă simt blestemat. O să vă dau un exemplu real. Eram în clasa a 5-a. Venisem de curând în acea clasă după finalizarea ciclului primar. Colegi noi, o clasă nouă. Eram destul de emoționat și precaut. Știam că va fi greu, pentru că nu sunt mulți care să înțeleagă un copil ca mine. De aceea, emoționat și retras m-am așezat în ultima bancă. Mă încălzea puțin faptul că în aceeași clasă mai erau și alte 2 fete care proveneau din același centru de plasament. Așteptam îngroziți momentul în care diriginta urma să ne ridice în picioare…., să ne introducă celorlalți colegi și… să ne întrebe de unde venim și cu ce se ocupă părinții noștri. Partea cea mai urâtă însă abia de acum începe. După aceste momente de chin, cineva s-a plâns că i-a dispărut stiloul. Fosta noastră învățătoare care în acel moment se afla în clasă a purtat o discuție în șoaptă cu noua noastră dirigintă privind deseori spre noi. Chiar pentru un copil de clasa a 5-a nu era greu să ghicești ce se întâmplă: urma ca unul din noi să fim acuzați că am furat stiloul…. Chiar fosta noastră Doamna Învățătoare….! Nimeni n-a încercat să caute stiloul! Nimeni nu ne-a luat apărarea! Nimeni nu a pus mai multe întrebări pentru a afla cine este vinovat cu adevărat! Nimeni nu ne-a apărat reputația când stiloul a fost găsit chiar printre lucrurile celui care îl pierduse!

Și dacă credeți că a fost ușor să ne reabilităm numele vă înșelați. A trebuit să stăm mereu în gardă, să luptăm mereu să dovedim că suntem mult mai mult decât ceea ce vedeau ei: doar niște copii de la casa de copii. Și în astfel de momente apărea acea veșnică întrebare: dacă aș fi avut PĂRINȚI ar fi fost mai ușor? De ce oamenii nu puteau înțelege și vedea în noi că suntem NORMALI?...

Mă bucur că povestea mea nu se termină aici. Din fericire am găsit oameni care au văzut în noi mai mult decât ceilalți, care m-au tratat la fel de NORMAL ca pe ceilalți, care m-au ajutat să mă văd că nu sunt cu nimic mai puțin valoros ca ceilalți. Și  mai important decât orice, am găsit răspunsuri la întrebările mele: Cine sunt?... Ce o să mă fac?... Unde mă duc și ce rol am eu pe pământ?...
(C.G., student anul III, Brașov)

Povestea din Spatele Chipului (3)

Cu toții putem avea anumite impresii despre ”copiii de la casa de copii”. Alteori identificăm prejudecăți sau rețineri. Puțini dintre noi însă cunosc cu adevărat poveștile din spatele chipului unor astfel de copii. Aceasta mi s-a întâmplat și mie.  Când am stat în fața provocării să încep să lucrez cu această categorie, mi-am pus sincer întrebarea: ”Voi face față? Nu am cunoscut și lucrat niciodată cu tineri orfani”. În timp, pe măsură ce am cunoscut POVESTEA din spatele chipului am înțeles că noi, ”cei din familii obișnuite” habar nu avem prin ce au putut trece astfel de copii. De aceea, această campanie se dorește a aduce la cunoștința publicului larg puțin din… hai să spunem, doar poveștile triste ale multora pe care i-am cunoscut personal.

Mulți dintre tinerii care apar în aceste povestiri sunt acum … mari. Unii sunt studenți la prima sau chiar a doua facultate. Poveștile sunt inspirate chiar din relatările lor. Din dorința de confidențialitate anumite nume de persoane sau locații au fost intenționat ascunse sau schimbate.

Astazi va prezentam "al treilea episod" al acestei campanii.

 Doar o fată de la casa de copii…

Mă întorceam spre Complex când un băiat se uită lung spre mine și spuse ceva ce n-am înțeles… dar ceva îmi spunea că poate nici n-ar trebui…  Mi-am continuat drumul uitându-mă din când în când înapoi. Din nefericire continua să vină după mine. După puțin timp m-a ajuns din urmă și m-a oprit. Mi-a spus că îi place de mine și că i-ar plăcea mult dacă i-aș da o șansă să fim prieteni…  Era pentru prima dată când un băiat mi-a spus că îi place de mine.  Nu știam ce să cred? Ce să-i placă la mine? N-am haine frumoase și nici noi, așa cum au colegele mele. Revăd și acum ziua când una dintre colege s-a apropiat de mine și mi-a spus: ”de unde-ți iei fată hainele ăstea… parcă ai fi de la o casă de copii… ”. Nu a auzit când am murmurat…”chiar sunt de la o casă de copii”. Sau o alta mi-a spus deunăzi: ”fato, mai pune și tu ceva culoare pe tine că murim de depresie cu toții aici”. Nici acum nu înțeleg ce a vrut să spună. Ce să placă un băiat la mine? Unii îmi spun că sunt prea scundă… alții îmi spun că ar trebui să mai slăbesc puțin…

Am bâlbâit ceva de genul ”nu am timp, mă așteaptă examene importante” și am grăbit pasul. Se uita încă lung spre mine. La un moment a continuat să mă urmărească dar de la distanță… Inima începea să bată mai repede ca de obicei? Ce vrea acest băiat de la mine? Pare drăguțel și se exprimă bine. Parcă este mai timid decât ce văd eu pe stradă dar plin de inițiativă se pare… Și atunci gândurile mele au înghețat. ”NU POT MERGE LA CĂMIN ACUM PENTRU CĂ VA AFLA… CĂ SUNT DOAR O FATĂ DE LA CASA DE COPII.”

Parteneriat între Penitenciarul Codlea și Fundatia Rafael pentru asistarea persoanelor cu dizabilități aflate dincolo de gratii

În penitenciarele românesti se fac eforturi pentru reintegrarea socială a persoanelor private de libertate... Fie că sunt programe de alfabetizare, de continuare a studiilor, de formare profesională, ori programe de educație civică, de dezvoltare a culturii de generale, de educație civică, de dezvoltare a abilității de luare a deciziilor corecte, de diminuare a agresivității, programe antidrog, antialcool, programe de diminuare a riscului de a recidiva si multe altele, fiecare deținut are acces la educație și la asistență în vederea recuperării sale morale.

Există, însă, persoane al căror acces la programe este limitat din cauza stării lor... Sunt persoanele cu dizabilități... Da, și în penitenciare există astfel de persoane... Fie că au probleme de auz, de vedere, deficiențe mintale, fizice ori probleme generate de diverse tulburări psihice, dizabilitățile sunt evidente. Ele au dificultăți de integrare specifice și au nevoie de sprijin. De aceea, Penitenciarul Codlea a încheiat un parteneriat cu Fundația Rafael pentru ca, săptămânal, voluntari sau specialiști ai fundației, în colaborare cu psihologii penitenciarului, să acorde asistenta optimă, de care și aceste persoane cu dizabilități au nevoie. 

De la 1 martie a început un astfel de program, o adevărată provocare profesională. În prima ședință ne-am cunoscut, am stabilit împreună ceea ce așteptăm de la un astfel de program, am stabilit regulile grupului (sunt 12 participanți) și am creat o emblemă care a cuprins simboluri comune.  

Stati alături de noi! Vă vom ține la curent. :)

Povestea din Spatele Chipului (2)

Cu toții putem avea anumite impresii despre ”copiii de la casa de copii”. Alteori identificăm prejudecăți sau rețineri. Puțini dintre noi însă cunosc cu adevărat poveștile din spatele chipului unor astfel de copii. Aceasta mi s-a întâmplat și mie.  Când am stat în fața provocării să încep să lucrez cu această categorie, mi-am pus sincer întrebarea: ”Voi face față? Nu am cunoscut și lucrat niciodată cu tineri orfani”. În timp, pe măsură ce am cunoscut POVESTEA din spatele chipului am înțeles că noi, ”cei din familii obișnuite” habar nu avem prin ce au putut trece astfel de copii. De aceea, această campanie se dorește a aduce la cunoștința publicului larg puțin din… hai să spunem, doar poveștile triste ale multora pe care i-am cunoscut personal.

Mulți dintre tinerii care apar în aceste povestiri sunt acum … mari. Unii sunt studenți la prima sau chiar a doua facultate. Poveștile sunt inspirate chiar din relatările lor. Din dorința de confidențialitate anumite nume de persoane sau locații au fost intenționat ascunse sau schimbate.

Astazi va prezentam "al doilea episod" al acestei campanii.



RĂMAS  BUN…
Astăzi sunt supărată… Părea să fie o zi superbă. La școală am fost apreciată și am luat din nou câteva note de zece. Am venit acasă bucuroasă arzând de nerăbdare să spun Mătușii despre cum am reușit să iau din nou o notă foarte bună la materia de care mă temeam cel mai mult. Ah… nu știți cine este Mătușa? Este cea care ne gătește în fiecare zi. Spre deosebire de celelalte Mătuși, aceasta are ceva mai special. În primul rând gătește mai bine și acordă o mai mare importanță școlii. Îi pune la învățat și îi motivează chiar și pe cei care în mod obișnuit nu prea vor să aibă de a face cu școala. Și încep să se vadă rezultate cu mulți.


Când am venit acasă am găsit-o plângând . Urma să plece de la centrul nostru. Era tăcută și ușor iritată. Abia m-a băgat în seamă când am venit. M-a trimis repede să mă schimb și să cobor la masă. De obicei era mai atentă cu mine… dar astăzi este posomorâtă. Și când te gândești că speram că ea este Mătușa față de care o să-mi deschid inima!... Speram că ea va fi cea care… ar fi putut să joace rolul de MAMĂ… Dar și ea trebuie să plece… De ce așa de mulți oameni trebuie să plece? De ce nu este nimeni care să rămână și căruia să-i pese suficient de mult? De ce ADULȚII nu înțeleg că nu avem nevoie doar de hrană sau haine sau o locuință? Cel mai mult ne dorim pe cineva căruia cu adevărat să-i PESE!... Mă duc și o să mă îngrop din nou în lecții… în cele din urmă se pare că ele sunt singurele care rămân cu mine pe termen lung.

Povestea din Spatele Chipului (1)

Cu toții putem avea anumite impresii despre ”copiii de la casa de copii”. Alteori identificăm prejudecăți sau rețineri. Puțini dintre noi însă cunosc cu adevărat poveștile din spatele chipului unor astfel de copii. Aceasta mi s-a întâmplat și mie.  Când am stat în fața provocării să încep să lucrez cu această categorie, mi-am pus sincer întrebarea: ”Voi face față? Nu am cunoscut și lucrat niciodată cu tineri orfani”. În timp, pe măsură ce am cunoscut POVESTEA din spatele chipului am înțeles că noi, ”cei din familii obișnuite” habar nu avem prin ce au putut trece astfel de copii. De aceea, această campanie se dorește a aduce la cunoștința publicului larg puțin din… hai să spunem, doar poveștile triste ale multora pe care i-am cunoscut personal.

Mulți dintre tinerii care apar în aceste povestiri sunt acum … mari. Unii sunt studenți la prima sau chiar a doua facultate. Poveștile sunt inspirate chiar din relatările lor. Din dorința de confidențialitate anumite nume de persoane sau locații au fost intenționat ascunse sau schimbate.



ÎNCEPUTURI…

Aveam  cativa  ani când lumea a început să se răstoarne cu susul în jos… Eram înconjurat de o mulțime de chipuri, o grămadă de copii în acea cameră parcă prea strâmtă. Unii plângeau, alții țipau, alții dormeau,  iar unii se uitau cu privirea în gol așteptând ca cineva să intre pe acea ușă imaginară. Asta era lumea mea, lumea pe care o văzusem încă de la început… Unii mai înalți veneau din când în când la noi… Noi le spuneam ADULȚII. Uneori vedeam un zâmbet pe chipul lor, alteori preocupare. Dar am văzut și supărare și mânie… Zi după zi aceeași rutină: trezirea, masa, joacă, masa, somn, joacă, masă, timp de somn. Poate astăzi aș spune că sună a zile minunate de concediu…. Dar nu pentru mine și nu pentru ani de zile. Ceva lipsea parcă, ceva striga din ce în ce mai tare în inima mea dar nu știam ce… și nu știam după cine…

Aceasta era lumea mea… singura pe care o cunoscusem până atunci: monotonă, cu zgomot și multă agitație, dar parcă fără culoare și fără sunete plăcute. Îmi amintesc bine ziua când un ADULT pe care nu l-am cunoscut până atunci  s-a apropiat de mine. Plânsesem mult pentru că un alt copil m-a bătut și apoi mi-a luat singura jucărie pe care o aveam. Stăteam undeva pe o bordură și mă uitam la jocul indiferent al celorlalți. Acea persoană s-a apropiat de mine… mă așteptam să-mi spună ce spun adulții de obicei către un copil care a plâns, căruia i-a curs nasul, care s-a șters cu mâneca murdară de praf: ”du-te și te spală, nu vezi cum arăți?...”. Dar ea a făcut ceva ce m-a șocat… A scos un șervețel umed și parfumat și m-a șters cu MÂINILE EI, fără să-mi reproșeze nimic așa cum făceau ADULȚII de obicei. Doar îmi zâmbea și spunea că sunt frumos… Oare ce înseamnă frumos?...

Miner si tesător

Să lucrezi într-un penitenciar si să vrei să vezi binele din om înseamnă să te înarmezi cu multă răbdare si să fii dispus să cauti la mare adâncime, constient fiind că în orice moment totul se poate nărui si că poti da peste sol alunecos.

Esti, ca om interesat de reintegrarea socială a celor care au încălcat legea, asemenea unui miner care caută aur si care sapă ani si ani pentru a găsi fire rare si extrem de pretioase. Ceilalti mineri îti pot spune ca efortul e zadarnic, că e prea multă muncă pentru cateva mici fire, dar tu te încăpătânezi să sapi, pentru că acele fire pot lega ata vietii cuiva, pot fi rezistente (sau nu) si salvatoare pot fi.

Ce înseamnă eficienta într-un astfel de mediu? Ce înseamnă să nu depui eforturi în zadar? Păi, dacă în toată viata ta un singur fir aurit ai găsit, dacă un singur gând criminal l-ai schimbat într-unul constructiv, împreună cu cel care il avea, dacă doar asta ai făcut, e posibil ca măcar o viată sa fi fost salvată. Zadarnic e?

Multe fire asteaptă sa fie descoperite. Unele extrem de subtiri, e drept, dar niciodată nu stii unde te duce un astfel de fir. Să fii miner, dar si tesător: interesantă combinatie!