“În 1968, în timpul întrecerilor de atletism la Jocurile Olimpice Speciale, am asistat la un minunat gest de bunătate. Unul dintre participanti era Kim Peek, un tânăr cu un serios handicap – o afectiune la creier, care alerga în cursa de 50 m.Kim era în cursa cu alti doi atleti cu paralizie cerebrală. Cei doi erau în scaune cu rotile; Kim era singurul cu picioarele valide. Când s-a dat startul, Kim a luat-o repede la fuga înaintea celorlalti. Cu 20 m în fata lor si 10 m până la linia de sosire, a întors capul să vadă unde sunt ceilalti. Fata avea scaunul întors si proptit în perete. Celălalt băiat, cu spatele spre linia de sosire, împingea scaunul cu picioarele. Kim s-a oprit, s-a întors si a împins-o pe fetită dincolo de linia de sosire. Băiatul în scaunul cu rotile, care mergea cu spatele, a câstigat cursa. Fetita a luat locul doi. Kim a pierdut.
A pierdut? Multimea de pe stadion, care l-a ovationat în picioare pe Kim, n-a gandit asa.”
Dan Clark
Supă de pui pentru suflet
pentru mai multe detalii, am găsit un site tare interesant cu privire la acest subiect:
