Sunt doar niste copii...

Lucrand de peste 3 ani in penitenciar, am cunoscut tot felul de oameni dar si povesti de viata impresionante. La auzul unor astfel de lucruri este inevitabil sa nu te intrebi: "Oare eu as fi suportat o astfel de viata?". Si ma refer aici la marea majoritate care pana la o varsta au trait atat de multe lucruri negative, cat poate multi dintre noi nu le vom trai toata viata. Unii cunoscuti ma intreaba daca nu plec incarcata psihic, ascultand necazurile si supararile oamenilor de acolo. Mereu raspund simplu "nu". Este un lucru normal si profesionist, sa te implici doar cat sa il ajuti pe om.

Insa, trebuie sa recunosc, au fost si zile in care am plecat ravasita spre casa... Imi aduc aminte de un minor, trebuia sa ii fac evaluarea initiala. Am constatat ca nu stia limba romana, era maghiar. Privirea lui striga disperarea. Gesturile lui erau timide, stangace. Am ales sa nu chem pe nimeni pentru traducere. S-a asezat speriat pe scaun, nu stia pentru ce fusese chemat la club, era clar. Stia cateva cuvinte in limba romana, suficiente cat sa ne intelegem. Am incercat sa fac o gluma, sa destind atmosfera. Nu a gustat-o. Simteam ca nu isi doreste decat sa plece. Am inceput totusi interviul. Evident cu intrebari despre familie. A raspuns pana la un moment dat, cand a inceput sa planga. Il intrebasem de mama lui. A scos o batista alba din buzunar...era pusa acolo de mama. Atunci am inteles ca aveam in fata un copil caruia ii era dor de mama lui. Am plans cu el, am plans si acasa. Am gresit, insa asa am simtit si atat, nu am alte explicatii. Am mai aflat ca familia lui era foarte saraca, ca tata si mama consumau alcool, ca uneori se mai cearta si chiar se bat, ca mai are frati dar nu se inteleg foarte bine. Si totusi, aceasta era familia lui de care ii era dor. Pentru el ceea ce se intampla in interiorul ei, era normal. Nu stia ca se poate si altfel. Am vorbit cu G. in repetate randuri, suferea ca nu vine nimeni la el.

Am aflat ulterior ca, parintii sai in fiecare zi sunt beti si ca nu ii intereseaza atat de mult sa il vada pe G., ci mai degraba sa faca rost de bani pentru bautura. Au trecut zile, luni si situatia nu se schimbase, tot nu venea nimeni la el. Batista insa nu mai era alba... Se adaptase mediului penitenciar, privirea lui se schimbase, gesturile timide fusesera inlocuite de cele "smechere". Era alt om...

Am inteles ca cei care ajung in penitenciare la o varsta atat de frageda nu sunt vinovati. Ei suporta doar consecintele unei familii care nu a stiut sa puna bazele in viata acestui copil. Ajung in penitenciare, unde din pacate, sunt nevoiti sa se adapteze unui mediu ostil si rece...

Zilele trecute am vazut un alt copil, pentru o clipa mi l-am imaginat cu un ghiozdan in spate, inghesuindu-se la poarta scolii. Insa el este inchis, pentru o fapta cu violenta. Plangea cu sughituri cand povestea despre mama lui... Da, sunt doar niste copii...

Din si în familie...

Relatiile existente între părinti si copii sunt întotdeauna importante, indiferent ce se întâmplă în viata unora sau altora... Un copil poate gresi, un părinte la fel... Esential este ceea ce rămâne...

Constienti fiind de importanta acestei relatii, am organizat întâlniri cu părintii minorilor si tinerilor, ca în majoritatea penitenciarelor, de altfel... Încercam să vorbim cu ei despre comunicare, despre depăsirea obstacolelor existente între părinti si copii. Părea, însă, atât de teoretic... Atunci...am încercat să prezentăm totul sub forma unei piese de teatru. L-am rugat pe un detinut să scrie piesa în mai multe acte, fiecare act reprezentând câte o situatie diferită în care poate ajunge un tânăr liberat din detentie. Astfel, în prima parte era prezentat cazul unui tânăr care se întorcea într-o familie cu tată alcoolic, în cea de-a doua cazul unei familii dezinteresate, apoi cel al unei mame hiperprotectoare, iar la final era descrisă relationarea dintr-o familie în care exista o bună comunicare între părinti si copii. Desigur, nu am surprins toate tipurile de familii, dar aveam o bază de discutie si un model.

Ei bine, detinutul nostru, un tip foarte talentat în ale scrisului, a pus pe hârtie în mod extraordinar primele trei acte, dar nu a reusit nicidecum să scrie ultimul act, acela în care era prezentată familia armonioasă... I-am explicat ceea ce-mi doream, a încercat din nou, dar iesea fals... A trebuit să scriu eu ultima parte a piesei, căci detinutul nu reusea să identifice în experienta sa, ori în a celorlalti, o familie în care să existe o bună comunicare între părinti si copii.

Mereu folosesc acest exemplu când vreau să scot în evidentă anumite cauze ale pătrunderii într-un mediu infractional sau chiar ale recidivei...

Familia... Când ceva se rupe între copii si părinti, când distorsiunile de comunicare, apărute inevitabil în procesul dezvoltării, al înaintării copilului spre adolescentă si maturitate, nu sunt gestionate eficient de părinti, se poate întâmpla ca tinerii să fie atrasi spre medii infractionale.

E drept, am întâlnit între cei care au copii în detentie si familii în care comunicarea si iubirea sunt vii si garantează buna primire a fiilor risipitori, dar trebuie să recunoastem cu totii că astfel de familii sunt exceptii.

Da, exceptii... Am cunoscut în urmă cu câtva timp o familie care suferea si trăia până la ultima fibră durerea detentiei copilului. Mai mult decât durerea, însă, m-a impresionat realismul si privirea critică asupra infractiunii pe care a comis-o fiul. Am reusit, după mult timp, să privesc drama detentiei prin ochii unei mame care-si iubeste atât de mult copilul, încât îl decojeste de orice falsă protectie pe care i-ar oferi-o justificarea infractională. Orice mamă suferă când fiul ei e în detentie, dar cele mai multe nu reusesc să-si păstreze atitudinea aceea reparatorie care-l separă pe fiul ei de răul infractional.

Mi-am amintit principiul crestin: "Iubeste-l pe păcătos și urăste păcatul din el!" Cât de simplu si, totusi, cât de departe de noi!