Mulți dintre tinerii care apar în aceste povestiri sunt acum … mari. Unii sunt studenți la prima sau chiar a doua facultate. Poveștile sunt inspirate chiar din relatările lor. Din dorința de confidențialitate anumite nume de persoane sau locații au fost intenționat ascunse sau schimbate.
Astazi va prezentam al patrulea "episod" al acestei campanii.
Cine sunt?...Ce o să mă fac?... Unde mă duc și ce rol am eu pe pământ?
”Poate nu vă vine să credeți, dar acestea sunt întrebări normale pentru un copil crescut la o casă de copii. Și poate a devenit clișeu pentru unii, dar mi-ar fi greu să nu subliniez și aceste lucruri: crescut fără părinți, fără afecțiune și… în unele situații, fără cineva căruia să-i pese cu adevărat, judecat greșit de cele mai multe ori de o mare parte din oamenii din jur. Da, acestea sunt întrebări pe care astfel de copii, printre ei și eu, C.G. le repetăm constant și obsesiv.
Actualmente am 22 de ani și sunt student în anul 3. Comparativ cu alții situația mea a fost mai bună decât a altor tineri din alte centre, dar îmi amintesc că aceste întrebări m-au chinuit încă de la o vârstă fragedă. Deseori m-am întrebat dacă mi-aș fi pus astfel de întrebări dacă aș fi crescut într-o familie normală unde bunăstarea materială sau spirituală ar fi trebuit să fie asigurată de Părinți.
Nu de puține ori m-am simțit așa de singur! Nepăsarea celor din jur, ignoranța și - ar fi fost bine să fie numai atât - dar chiar prejudecățile lor legate de un copil dintr-un centru de plasament, m-au făcut să mă simt blestemat. O să vă dau un exemplu real. Eram în clasa a 5-a. Venisem de curând în acea clasă după finalizarea ciclului primar. Colegi noi, o clasă nouă. Eram destul de emoționat și precaut. Știam că va fi greu, pentru că nu sunt mulți care să înțeleagă un copil ca mine. De aceea, emoționat și retras m-am așezat în ultima bancă. Mă încălzea puțin faptul că în aceeași clasă mai erau și alte 2 fete care proveneau din același centru de plasament. Așteptam îngroziți momentul în care diriginta urma să ne ridice în picioare…., să ne introducă celorlalți colegi și… să ne întrebe de unde venim și cu ce se ocupă părinții noștri. Partea cea mai urâtă însă abia de acum începe. După aceste momente de chin, cineva s-a plâns că i-a dispărut stiloul. Fosta noastră învățătoare care în acel moment se afla în clasă a purtat o discuție în șoaptă cu noua noastră dirigintă privind deseori spre noi. Chiar pentru un copil de clasa a 5-a nu era greu să ghicești ce se întâmplă: urma ca unul din noi să fim acuzați că am furat stiloul…. Chiar fosta noastră Doamna Învățătoare….! Nimeni n-a încercat să caute stiloul! Nimeni nu ne-a luat apărarea! Nimeni nu a pus mai multe întrebări pentru a afla cine este vinovat cu adevărat! Nimeni nu ne-a apărat reputația când stiloul a fost găsit chiar printre lucrurile celui care îl pierduse!
Și dacă credeți că a fost ușor să ne reabilităm numele vă înșelați. A trebuit să stăm mereu în gardă, să luptăm mereu să dovedim că suntem mult mai mult decât ceea ce vedeau ei: doar niște copii de la casa de copii. Și în astfel de momente apărea acea veșnică întrebare: dacă aș fi avut PĂRINȚI ar fi fost mai ușor? De ce oamenii nu puteau înțelege și vedea în noi că suntem NORMALI?...
Mă bucur că povestea mea nu se termină aici. Din fericire am găsit oameni care au văzut în noi mai mult decât ceilalți, care m-au tratat la fel de NORMAL ca pe ceilalți, care m-au ajutat să mă văd că nu sunt cu nimic mai puțin valoros ca ceilalți. Și mai important decât orice, am găsit răspunsuri la întrebările mele: Cine sunt?... Ce o să mă fac?... Unde mă duc și ce rol am eu pe pământ?...
(C.G., student anul III, Brașov)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu