Început de drum...

În ultimul an de facultate m-am decis să-mi găsesc un job. De fapt, mă decisesem de mult, dar abia atunci am întâlnit un post interesant. Ar putea să vi se pară banal, dar pentru mine a fost impresionant. Ei bine, postul era de educator la scoala de surzi. Practic, în fiecare după-amiază trebuia să-i ajut la lectii, să fiu un fel de tătic al lor, cei mai multi nefiind din Cluj.

În prima zi de scoală am văzut o puzderie de copilasi care nu stiau să se încalte si să se îmbrace, în clasa I fiind. Aproape că am intrat în panică văzându-i. Îmi imaginam cum as reusi să-i încalt pe toti, să-i îmbrac, să le sterg năsucurile...

Din fericire, am primit clasa a VI-a. Copiii erau zâmbitori, zglobi si, ceea ce m-a frapat, extrem de directi. În relatia cu tine, erau ca o oglindă nemiloasă. Orice defect pe care-l aveai era reflectat cu fidelitate în gesturi foarte sugestive. Mi-au plăcut de la început si fiecare oră petrecută la scoală era o încântare. Învătam împreună... Ei învătau despre viată si îsi însuseau cunostintele scolare, eu învătam să interactionez cu ei.

Întregul an scolar a fost fascinant. Îi cunosteam si tineam foarte mult la fiecare. În plus, împreună cu elevii din clasele paralele, erau ca o familie mare. Sotia mea a venit si ea cu mine si eram ca doi părinti. Un coleg mi-a spus să nu mă atasez prea tare de ei... În anul următor mă vor uita, spunea el, probabil pătit.

Nici n-am simtit cum a trecut anul. Ne-am pregătit pentru serbarea de încheiere si aproape că refuzam gândul că vor pleca si emotia care-l însotea. Au prezentat un număr de dans si eram foarte mândru de ei. După serbare...au plecat si fiecare a luat cu el câte o bucătică din sufletele noastre.

Am terminat si noi facultatea si ne-am angajat, unul în Brasov, altul în Codlea. După câteva luni, având o treabă prin Cluj, i-am vizitat. Fremătam de nerăbdare să-i vedem. Eram curiosi dacă avea dreptate fostul meu coleg, dacă...ne-au uitat. Tin minte si acum scena revederii. Am intrat în scoală si toti copilasii din clasa I se uitau la noi cu niste ochisori frumosi si rotunzi... Nu ne cunosteau... La un moment dat, una dintre fostele eleve a iesit din clasă, ne-a văzut, s-a întors brusc si am auzit-o silabisindu-mi numele cu putere. Ca o explozie, toti au iesit din clasă si au tăbărât pe noi. Cu coada ochiului am văzut-o pe sotia mea lăcrimând. Copiii...plângeau, râdeau... Erau frumosi, inteligenti, afectuosi si îi noi îi iubeam foarte mult... Cu greu ne-am despărtit. Pe unii i-am mai văzut după un timp, în timp ce erau la liceu.

Acum sunt adulti. Nu stiu cât am sădit în sufletele lor, dar ei ne-au zidit inimile. A fost un bun început profesional. As lucra oricând cu copiii surzi. Sunt zglobii, expresivi si plini de viată. Nu eram foarte pregătit teoretic să lucrez cu ei, dar am învătat că, dacă te dăruiesti profesional cu tot bagajul cognitiv si emotional, nu are cum să nu iasă bine. Dăruirea înseamnă, bineînteles, să cauti solutia cea mai bună pentru fiecare dintre cei cu care lucrezi, indiferent dacă sunt copii sau adulti, dacă au sau nu vreo deficientă senzorială, dacă sunt marginalizati sau nu. Si am văzut că, dacă eu am bucuria descoperirii, o vor avea si ei, cei împreună cu care încercăm să ne dezvoltăm, fiecare în felul lui.