Un blog al celor care se preocupă de (re)integrarea socială si de prevenirea marginalizării.

duminică, 30 ianuarie 2011

Dincolo de etichetă

Am citit acum câteva zile despre etichetele pe care suntem tentati să le punem oamenilor care, din diverse motive, ajung după gratii. Uneori, acestea au rolul lor, dar sunt nedrepte cu cei care se pregătesc să rămână liberi.

Sub această etichetă, însă, se află si altele. Astfel, lipim pe fruntile oamenilor încrisuri mari si subliniate: "recidivist", "psihic" etc. Dincolo de efectele pe care astfel de etichete le au asupra celor care le poartă, de subminarea motivatiei lor pentru schimbare, apare scăderea interesului nostru fată de reintegrarea socială a acestora. Practic, un specialist care nu trece dincolo de etichetă îsi oferă singur un alibi pentru nereusită. E drept, trebuie să ne asumăm datele categoriei din care fac parte cei cu care lucrăm, fie că sunt multirecidivisti, că au tulburări de personalitate sau alte probleme, dar e important să ne păstrăm optimismul si, mai ales, să privim omul din fata noastră cu toate ale lui.

Un alt alibi pe care suntem tentati să ni-l oferim este acela că, orice am face, se reintegrează doar cei care-si doresc foarte mult asta. Nu contest, dar această abordare ne poate plasa într-o postură de pasivitate si ne îndepărtează de unul dintre obiectivele noastre, acela de a mobiliza motivatiile interioare pentru schimbare.

Să crezi în capacitatea celuilalt de a învăta cum să se integreze, în ciuda faptului că este multirecidivist sau chiar a tulburărilor si deficientelor pe care le are, te păstrează viu profesional si util.

Acum câtva timp, colaborând cu o institutie de asistentă socială a persoanelor fără adăpost, am întâlnit un fost detinut care venise să solicite sprijin. Îl cunosteam foarte bine si îmi era foarte usor să-mi dau seama că va recidiva. Nu era, deci, vorba despre o prejudecată. Omul a fost primit si am fost rugat să mă ocup de el. Am refuzat, pentru că nu credeam deloc în dorinta lui. Stiam că va avea mai mari sanse dacă se va ocupa de el cineva care îl va prelua de la început, cu toate datele despre el, dar si cu credinta că se poate. E drept, omul a recidivat, dar a primit cel mai bun sprijin posibil. Asistentul social si-a făcut datoria. Mai era nevoie si de vointa asistatului. Si-a activat-o, si-a folosit-o dar nu a rezistat mai mult de două luni.

Se întâmplă si invers: omul poate avea dorinta de schimbare, dar sprijinul primit nu este întotdeauna prompt si profesionist. El poate reusi singur sau poate rata. Esecul său e si al profesionistului care s-a ocupat de el fără tragere de inimă sau care, mai bine zis, nu l-a sprijinit.

Închei cu ceea ce-mi repet mereu, atât pentru a nu mă simti vinovat pentru deciziile celor cu care lucrez, cât si pentru a mă păstra viu profesional, în cadrul echipei de care apartin: "Rolul nostru nu este de a-l transforma pe infractor într-un om integrat social, ci de a-i da posibilitatea să devină astfel."

3 comentarii:

  1. Cu alte cuvinte, ceea ce noi trebuie sa facem este sa ne asiguram ca am facut tot ceea ce a trebuit pentru a-i oferi beneiciarului nostru o alta perspectiva asupra unui comportament incorect...insa in cele din urma decizia de schimbare ii apartine. Important este ca niciodata sa nu ni se reproseze ca NU am fost acolo petru el...

    RăspundețiȘtergere
  2. Ceea ce ni se reprosează sau nu, e mai putin important. Contează să facem ceea ce avem de făcut. :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Bine, atunci sa nu ne da, ocazia sa ne reprosam niciodata ca nu am fost langa el... :)

    RăspundețiȘtergere