Dependenţe vitale

Îmi aduc aminte şi acum prima întâlnire cu beneficiarii mei, adolescenţi instituţionalizaţi proveniţi dintr-un centru particular...

Urma să înlocuiesc o colegă cu care tinerii au lucrat pentru o perioadă. Din discuţiile cu colegii mei am aflat că beneficiarii asociaţiei sunt nişte „copii” extraordinari, iar relaţia care s-a creat între ei şi echipă este una specială. Eram curioasă şi nerăbdătoare să-i cunosc, vrând să mă implic şi eu în proiecte cu ei.

Revenind la prima întâlnire....A fost, cred, cel mai descurajant moment, din punct de vedere profesional. Nu a fost deloc greu să observ că ceva nu este în regulă, că ceva nu le convine. Mă întrebam cu ce am greşit? De ce nu le place de mine? Mai mult decât atât, la ultima întâlnire la care a participat persoana pe care urma să o înlociesc, toată lumea era extrem de supărată; fetele plângeau, iar pe chipul băieţilor se citea uşor tristeţea. Era clar că tinerii au plăcut-o foarte mult pe fosta mea colegă, iar ceea ce mă speria era faptul că ei aşteptau ca persoana care o va înlocui să fie exact ca ea. Acest lucru era imposibil deoarece noi două eram total diferite.

Recunosc că am intrat în panică şi am avut momete lungi în care m-am gândit ce pot să fac pentru a schimba situaţia. Care o fi reţeta succesului unui asistent social bun?

Cu majoritatea tinerilor am simţit nevoia să am o discuţie prin care vroiam să lămuresc faptul că oricât de mult şi-ar dori, eu nu pot fi colega mea. Ceea ce mi-am propus în cele din urmă a fost să am răbdare şi prin ceea ce fac să le dau ocazia să vadă că sunt acolo pentru ei, indiferent de ceea ce cred ei despre mine.

Încet, încet am înţeles ce s-a întâmplat de fapt. Problema nu era cu mine, problema era datorată faptului că toată viaţa lor a fost plină de oameni care au venit şi au plecat, oameni care le câştigau încrederea şi care încetul cu încetul primeau acceptul să intre în cele mai tainice părţi ale vieţii lor. Însă partea tristă era că după un timp, aceşti oameni dragi lor, plecau, luând cu ei şi o parte din viaţa acestora. Este posibil ca fiecare persoană care pleacă, retrezeşte în aceşti tineri sentimentul amar al abandonului. Şi oare plâng după aceşti oameni pentru că s-a creat o relaţie de dependenţă? Probabil este dependenţă, dar este una pe care toţi o căutăm. Nu e vorba de dependenţă faţă de un sistem, ci este vorba de dependenţa faţă de stabilitate.

Timpul a trecut şi acum relaţia pe care o am cu aceşti tineri este similară cu relaţia la care visam când i-am întâlnit. Ceea ce am observat este faptul că ei sunt nişte cititori de oameni, având capacitatea să simtă dacă eşti acolo pentru că trebuie să faci ceva ca să-ţi câştigi existenţa sau eşti acolo pentu că această meserie îţi dă posibilitatea să faci ceea ce îţi place.