Un blog al celor care se preocupă de (re)integrarea socială si de prevenirea marginalizării.

vineri, 7 ianuarie 2011

Cu psihologia prin penitenciar

Acum 14 ani, după ce am terminat facultatea, mi-am îndreptat pasii spre institutia penitenciară. Nu stiam ce voi face, dar mi se părea incitant să mă ocup de detinuti. Abia dacă văzusem vreo câtiva la o gospodărie agrozootehnică, lângă unitatea militară din Aiud.


Nimeni nu mi-a spus ce trebuia să facă un psiholog în sistemul penitenciar, dar am găsit vreo câteva cărti despre domeniu si mi-am pus mintea la contributie. Fără prea multe hârtii, dar cu entuziasm si cu o pasiune ciudată pentru unii, mi-am creionat cam ce as vrea să fac si am purces la treabă.

Pentru început, a trebuit să demonstrez că pot fi de încredere, ceea ce era foarte greu, pentru că în penitenciar oamenii sunt foarte singuri si suspiciosi. Am trecut pe la fiecare cameră de detinere, încercând să explic ce este psihologia. Oamenii ascultau cuminti, dar total neîncrezători. Din fericire, unii au început să pună întrebări, nu neaparat din curiozitate, cât dintr-un spirit de competitie a ideilor. Apoi...au început să iasă din cameră liderii lor. Le trezisem interesul... Încercau să-mi spună câteva "secrete" ale camerelor. Parcă veniseră la pescuit. Simteam capcana si mă distram putin în sinea mea, dar era un alt semn bun. Au văzut cam ce întrebări pun, în ce directie merg discutiile si, încet-încet, au lăsat garda tot mai jos. După un timp, au început să iasă si cei din esalonul doi, ceea ce îmi transmitea că mai făcusem câtiva pasi. Bineînteles, multi pasi înainte aveau si corespondenti înapoi, dar înaintam. Asta era important.

Gheata începea să se topească, dar nici eu nu rămâneam neadaptat. Crescusem într-o familie frumoasă si avusesem toate premisele unei dezvoltări normale. De infractori auzisem si poate văzusem câtiva, fără să-mi dau seama... În preajma blocului erau câtiva golănasi, despre care auzisem uneori că se mai băteau, dar cam atât însemna contactul meu cu o astfel de lume. În facultate si în bibliotecă am citit despre fenomenul infractional, dar era mult prea putin pentru a fi pregătit să intru în sistem, fără să primesc "botezul" emotional al contactului cu fenomenul penitenciar.

Impresia era aceea de trezire într-o lume paralelă, subterană, inaccesibilă celor din lumea din care veneam. Mă întrebam unde fusesem până atunci, cum de nu văzusem toate acestea, cum nu le stiam si nici măcar nu le bănuiam. Nu la mediul penitenciar mă gândeam, ci tot ceea ce se întâmpla în lumea infractională.

În armată, am aflat despre cineva că îsi omorâse colegul si mă tot întrebam cum mai poate trăi linistit, după ceea ce a făcut. Fiecare zâmbet al lui îmi părea ciudat, iar râsetele aveau o rezonantă extraterestră. Ei bine, după angajarea în acest mediu, am înteles că, dincolo de aparente, există, totusi, un om, cu toate trăirile lui.

Au trecut câteva luni în care am avut cele mai ciudate vise, dar apoi a apărut acel echilibru si neutralitatea binevoitoare a început să semene cu ceea ce-mi doream. Aveam o foame să vorbesc cu un confrate, dar în sistem erau putini psihologi, iar în comunitate la fel de putini. Prietenele profesionale cele mai bune îmi erau cărtile domnului Gheorghe Florian. As fi vrut să-l întâlnesc si să-l storc de informatii, dar nu am avut acest privilegiu îndoit. După un timp, l-am întâlnit si m-am bucurat, dar deja mă adaptasem în felul meu.

Într-un fel, îmi plăcea să stiu că am libertatea de a-mi organiza singur activitatea ca psiholog. Mi-am stabilit niste priorităti si le-am urmat în mod natural si cu bucurie.

Primul grup cu care am lucrat mi-a hrănit curiozitatea profesională si tot eram flămând. Simteam cum cresc odată cu grupul, cum învăt în acelasi timp cu ceilalti participanti, altceva decât ei, bineînteles, dar concomitent. Al doilea grup a devenit ceva mai plictisitor, căci începeam să aud justificări si tipuri de enunturi cu care deja eram familiarizat. Bucuria descoperirii se mai temperase si începusem să lucrez oarecum algoritmic, eu, care functionez mai mult euristic. Pentru a-mi mentine entuziasmul, am început să descopăr noi metode de abordare a grupului. La unele am renuntat, pe altele le folosesc si acum. Între timp, am descoperit, dincolo de teorie, că fiecare om are misterul lui si merită toată atentia mea.

În penitenciare sunt foarte multi oameni pe care nu i-a ascultat nimeni, care au fost luati în serios doar când au ajuns în sala de judecată. Am văzut cât de important este să-l asculti pe om. Uneori, aveam impresia că spun niste lucruri care-mi păreau extraordinare, că oamenii au fost miscati până în adâncul sufletului si aveam surpriza să constat că prea putin s-a asternut din ceea ce am oferit. Alteori, însă, nu făceam decât să ascult (nondirectiv, nu?) si omul ajungea la adevăruri de care îmi amintea si după mai multi ani.

Am învătat să caut omul si îl găseam unde si când mă asteptam mai putin. Am auzit de nenumărate ori ideea că ar trebui să mă ocup mai întâi de victime si abia apoi să consiliez agresorii. Înteleg acest punct de vedere si mi se pare chiar îndreptătit. Cred că victimele au nevoie de toată grija, de consiliere si de sprijin pentru a se reechilibra. În acelasi timp, însă, cred că fiecare om are rolul său profesional. Al meu este acela de a mă ocupa de cei care au comis infractiuni. Cred că, în felul acesta, mă preocup, de fapt, si de potentialele victime. Astfel, dacă un om care are gândul de a se răzbuna îsi schimbă acest gând, dacă învată să-si controleze conduita si să evite comiterea de infractiuni, toate acestea îi vor ajuta si pe el, dar, în primul rând, le sunt de folos eventualelor victime.

Îmi place meseria mea si mă bucur să împărtăsesc cu voi aceste gânduri. Vă invit să scrieti despre ceea ce gânditi si simtiti cu privire la munca voastră, să ne prezentati atitudini profesionale si chiar metode de lucru, ori studii de caz. Nu aveti nevoie de bibliografie. Scrieti ceea ce simtiti. Nu e cazul să fim snobi si nici să abordăm un limbaj de lemn. Pur si simplu, deschideti fereastra pentru postare nouă si scrieti ce vă vine în minte despre profesie si despre voi însivă! Poate veti fi uimiti să redescoperiti că aveti un loc de muncă interesant. Dezvăluiti-vă! Doar suntem între prieteni, ori, cel putin, între colegi, ceea ce e cu adevărat important. Astept să vă citesc. :)

31 de comentarii:

  1. Vai, vai, vai! Ce mult am scris! Ieri am băut trei cafele 4 în 1, cu guarana. :))))))))) Dacă m-ati fi auzit cât am vorbit. :))))))))) Azi am băut doar una. Până acum... :)))))))

    RăspundețiȘtergere
  2. Salut, Claudiu! Respect maxim pentru munca ta (oarecum de pionierat), din partea unui con-cetatean (relativ)! Se pare ca mai exista si Romani fericiti, chiar daca doar partial, pe anumite planuri. Este, oricum, un inceput.Sau poate doar o continuitate de ale carei origini aproape ca am uitat... :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Salut! Nu e munca mea, e a noastră, da' nu stiu pe unde sunt ceilalti. M-au lăsat singur pe blog. :))) Or fi la muncă? :))))

    Tu cu ce te ocupi, dacă nu sunt prea indiscret? :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Impresionant ceea ce am citit , dar nu stiu de ce mi s-a parut totul atat de cunoscut, de parca as fi fost acolo, impreuna cu tine prin camerele " baietilor rai "...Citind am simtit durerea si remuscarea , uneori ura sau iubirea , regretul sau optimismul care se pot inamanunchea in sufletul unui om aflat in starea de detinut...
    E mare lucru ca mai exista oameni care cauta, gasesc si apreciaza, valorifica, ceea ce a pus Dumnezeu bun in fiecare creatie a Sa. Caci despre asta e vorba...Cautai omul...este acel unic om , creatura LUI, pe care noi nu avem niciun drept s-o dispretuim... Fie ca roadele muncii tale sa se regaseasca in societate, redand vietii oameni care sa poata duce o existenta decenta...
    Fii binecuvantat!

    RăspundețiȘtergere
  5. bravo ! voi (primii) ati adus psihologia, asa cum e ea - in penitenciare. istoria nu s-a scris inca. cred ca daca ne punem si noi in continuare mintea impreuna sa cream ceva in plus, se va scrie frumos la un moment dat. succes !
    ps. si eu astept colegii sa apara pe aici ... inca astept.

    RăspundețiȘtergere
  6. Dupa 14 ani de munca, ma bucur sa vad ca nu ti-a disparut pasiunea pentru munca pe care o faci,respect orice persoana care poate sa stea cu mintea echilibrata si nu se pierde pe parcurs,intr-un sistem care niciodata nu o sa fie perfect si esti predispus la stress constant.
    Am facut o statistica simpla si personala in legatura cu reabilitarea infractorilor bazat pe un ciclu de infractiuni. Dupa prima sentinta si condamnare 80% din cei care se "reabiliteaza" ajung inapoi in decursul anului urmator.Dupa sentinta urmatoare 80% din cei ajunsi si eliberati,revin din nou .Deci in principiu salvezi cam 20% per condamnare. Din cei 20% care nu mai revin ,10% o fac din propia constiinta ,deci ramane un 10% care dupa parerea mea sunt cei care se reabiliteaza dupa programele luate in timpul incarcerari.In concluzie daca salvezi un suflet din zece ,este un castig si aplaud orice reusita.

    RăspundețiȘtergere
  7. @ Paul

    Istoria se scrie. Din păcate, pe prea multe documente. :))))))) Oricum, e o istorie faină si e bine că se scrie cu ceva mai multă acuratete.

    RăspundețiȘtergere
  8. @ Paul

    ...si mă bucur că echipa e tot mai mare si mai profesionistă. :)

    RăspundețiȘtergere
  9. @ Claudiu P

    Într-un timp, credeam că în primii cinci ani esti începător, între 5 si 10 ani vechime functionezi eficient si apoi începi să mergi pe o cale descendentă. Acum sunt nevoit să-mi reevaluez părerea. :))))))))))))

    80% dintre cei aflati la prima condamnare în penitenciarele canadiene se întorc? Îmi pare un procent foarte mare. Oricum, un fost coleg de-al mea, preot, avea o vorbă... Spunea dumnealui că, dacă vorbesti cu 1000 de oameni si unuia îi sună clopotelul, nu ai vorbit degeaba. Prin urmare, si 1/1000 ar justifica efortul educativ, căci asta ar putea însemna salvarea a cel putin unei victime. Nu vreau să avansez procente. Fiecare om e important si fiecare viată a unor potentiale victime e pretioasă. Cineva îmi povestea zilele trecute că un copil stătea pe o plajă plină cu stele de mare esuate si le arunca înapoi în apă. Un adult, trecând pe acolo i-a spus copilului că nu merită efortul, căci plaja e plină de astfel de vietuitoare muribunde. Drept răspuns, copilul a luat o stea de mare si a spus: "O vezi pe asta? E importantă." Apoi a aruncat-o în mare. :)

    RăspundețiȘtergere
  10. Erată: "un coleg de-al meu" :)))))))))))

    RăspundețiȘtergere
  11. in DEAP nu scriem istorie.:))) nici in fise. nici in ...samd. acelea sunt pentru a ne justifica munca, unor terti. atat.
    eu ma refer la revistele de specialitate (care?) sau publicatii cat de cat stiintifice. acolo am putea face istorie.
    deocamdata, revista asta de aici imi pare cea mai buna ! revin cu link-uri :))

    RăspundețiȘtergere
  12. exemplu de asistenta
    http://www.familjevardsstiftelsen.se/eng/?page=3

    RăspundețiȘtergere
  13. RU + conferinta
    http://www.krus.no/en/

    RăspundețiȘtergere
  14. @ SOmeONE

    Căpsunar? Adică unul dintre cei care au sustinut economia României în perioada ei de avânt? :)

    RăspundețiȘtergere
  15. @ Paul

    Am postat linkurile. Sunt binevenite. :)

    Cât despre istorie, e bine să se scrie, că se derulează. Stii ceva? Mă gândeam ca, după vr. de 55 de ani, să ne apucăm de scris istorii. :))) Până la 65... :)) Cei care mai prindem acele vârste...

    Glumeam. Tu te referi la studii stiintifice. :) Era o vreme când fiecare unitate se preocupa să realizeze câte un studiu. Nu spun că erau după toate standardele stiintifice, dar erau niste începuturi bune si se realizase o emulatie. Ce-i drept, nimic nu ne opreste. :)

    RăspundețiȘtergere
  16. Da, oarecum. Multumesc pentru delicatete! Nu am facut niciodata din asta un merit de fluturat sub nasul celor de acasa. Pentru ca, desi este adevarat, este mai degraba un "efect colateral" decat o actiune "premeditata". :)

    RăspundețiȘtergere
  17. Stii vreo actiune "premeditată" în acest sens? :))

    RăspundețiȘtergere
  18. Din pacate, nu... Dar pe sensul opus e blocaj de trafic mai ceva ca pe DN Bucuresti-Brasov in week-end! :)... adica :((

    RăspundețiȘtergere
  19. Meseria noastra este una cel putin onorabila, atat timp cat lucram cu vietile altora.Si mie imi place foarte mult ce fac. Am inceput munca in puscarie cu un entuziasm pe care acum mi l-am mai temperat. Nu stiu cati dintre noi reusim sa fim profesionisti, insa e sigur ca majoritatea ne straduim.
    Ce vreau sa spun vis-a-vis de articol este ca nu ar trebui sa incercam sa le schimbam viata acestor oameni, detinutii. O noua viata este tot in puterea lor. Insa ce trebuie in mod sigur sa facem este sa ii ajutam sa gaseasca motivatia unei eventuale schimbari, sa le oferim posibilitatea de a gasi o directie noua in viata si sa ii invatam cum sa gaseasca putere si vointa atunci cand nu vor mai fi inchisi.

    RăspundețiȘtergere
  20. @ Anamaria

    Gând la gând, cu bucurie...

    RăspundețiȘtergere
  21. Claudiu, pe mine ma intereseaza legatura dintre predispozitia la delicventa si problemele din copilarie, pentru ca asa cum va spuneam in alta zi, constat ca dificultatile de invatare au una din cauze familia cu probleme. De aceea am putea face un studiu impreuna daca vrei!
    Una din disciplinele mele favorite a fost "Metode de cercetare". Apoi as vrea sa fac un proiect in scoala care sa-i "puna la treaba pe copii" cu abateri de comportament. Aici cred ca trebuie lucrat : "forme fara fond"??? cred ca-ti spune ceva.

    RăspundețiȘtergere
  22. si : CURAJ!!!!
    pe multi ne demobilizeaza uneori rutina. Dar copiii si oamenii in general merita efortul nostru de-a ne infrange neputintele. Sigur, cu ajutorul lui Dumnezeu.
    II marturiseam parintelui ca uneori ma simt lipsita de afectiune fata de copii si stii ce mi-a raspuns: Dumnezeu te poate ajuta, noi avem limite, El nu!

    RăspundețiȘtergere
  23. Tu traiesti visul meu.
    Sper ca intr-o buna zi sa ajung psiholog in penitenciar. E singura meserie care as face-o cu cel mai mare devotament si cu ce-a mai mare pasiune.
    Poate imi dai id-ul tau si imi povestesti mai multe despre asta

    RăspundețiȘtergere
  24. Tu traiesti visul meu
    Sper ca intr-o zi sa devin psiholog la penitenciar, imi doresc sa fac asta. E singura meserie care as face-o cu ce-a mai mare pasiune si cu devotament. Defapt nu ma-s vedea facand altceva, doar asta o am in cap
    Mai am un an pana termin liceul si dupa aceea vreau sa dau la psihologie.
    Poate imi dai niste sfaturi.....

    RăspundețiȘtergere
  25. La fel ca Bianca Augustin imi doresc sa lucrez ca psiholog in penitenciar,insa ma intrebam...ce facultate este necesara? imi trebuie si academia militara sau doar psihologia?

    RăspundețiȘtergere
  26. Răspunsuri
    1. Reformulez.In afara de facultatea pe psihologie mai am nevoie si de altele? Spre exemplu academia militara,academia de politie,drept etc?

      Ștergere
    2. Nu,nu mai ai nevoie si de altele. Daca ai terminat psihologia, urmareste www.anp-just.ro si vezi cand se scot posturile la concurs si ce conditii trebuie sa mai indeplinesti. Nu scrie acum, dar se va anunta din timp. Pregateste-te pentru un examen destul de sever. Succes!

      Ștergere
  27. Buna..sunt absolventa de liceu si trebuie sa imi aleg o facultate...visul meu a fost ori sa devin cantareata, ori sa lucrez cu copii.....prima optiune nu s-a putut realiza, iar a doua, toti ma descurajau ca nu e banoasa, ca stau sa invat atat , iar apoi copiii sa se poarte urat. ceea ce vreau sa fac mai departe este psihologia, sau mai exact, sa consiliez detinuti, victime, copii, etc. chestia e ca nu stiu ce ramura sa aleg..psihologia in sine sau asistenta sociala.. help me ! va multumesv

    RăspundețiȘtergere