O altfel de reformă

Mediul penitenciar este unul abrutizant, atât pentru angajaţi, cât mai ales pentru deţinuţi. Rigorile sistemului, critice la adresa celor încarceraţi nu fac decât să încerce a stabili un raport de putere: gardienii conduc şi privaţii de libertate le sunt supuşi - proces ce pune o presiune constantă şi apăsătoare asupra ambelor părţi implicate. Dacă rolul penitenciarului ar fi acela de a stabili această ierarhie, atunci lucrurile sunt pe un făgaş firesc.

Deconectarea de la acest clişeu ar însemna însă flexibilitate.

Condamnaţii sunt pedepsiţi de legea penală pentru abateri de la normele socialmente acceptate, deci rolul instuţiei penitenciare este de a proteja comunitatea de persoanele care au comis astfel de derapaje. Sănătos şi funcţional pentru schimbarea acestor oameni nu poate fi doar obligarea respectării unor reguli. Dacă acestă condiţionare ar fi singurul instrument de corecţie, atunci ne putem aştepta ca după ce ea încetează, să nu mai aibă nici un efect. Evidenţa ne sugerează cu tărie acestă realitate.

Cu siguranţă nu toţi deţinuţii doresc să se schimbe. Aceştia nici nu o vor face. Cu cât această realitate va fi acceptată mai repede, cu atât eficienţa reală a demersului recuperativ din închisorile româneşti va creşte. Persoanele private de libertate sunt, de regulă, la vârsta adultă, deci nu mai sunt modelabile uşor prin abordări scolastice – de tip stimul-răspuns - specifice copiilor. Cei mai mulţi dintre aceştia nici măcar nu au nevoie de modificări fundamentale în plan comportamental pentru a deveni social acceptaţi, ci pot fi doar asistaţi în probleme punctuale, individuale.

Mediul penitenciar este construit până la urmă din contactele umane ce se stabilesc în interiorul său. Cu cât acestea sunt mai inautentice şi formale, cu atât predispoziţia către devianţă este mai mare. Rolul angajaţilor penitenciarelor ar trebuie să fie, şi sperăm că şi este, acela de a corija disfuncţionalităţile celor închişi, prin intermediul propriului comportament. Ca acest deziderat să se înfăptuiască, principiul de bază trebuie să fie cel al învăţării. Funcţionarii din penitenciare trebuie să înveţe şi să-i înveţe pe deţinuţi să comunice clar, concis, să fie specifici cazurilor particulare, să facă distincţia dintre persoană şi comportamentul acelei persoane, să se concentreze pe comportamente pozitive mai degabă decât pe cele negative, cu alte cuvinte să permită, atitudinal, schimbării să aibă loc. Responsabilizarea şi responsabilitatea pot fi, şi este imperios necesar să fie, centrul intervenţiei. Oportunitatea de a învăţa mai mult despre propria persoană, aprofundarea ideii de a îi accepta pe ceilalţi, principiul liberului arbitru – toate stau la baza creării unui climat securizant, propice schimbării.

Trainingul de personal folosit în sistemele penitenciare, de probaţiune, sănătate publică, asistenţă socială din statele vest-europene, şi mai ales nord-europene, are la bază aceste principii directoare şi se adresează tuturor categoriilor de personal ce au contact cu beneficiarii lor. Cu siguranţă, macro-sistemul social românesc nu permite salturi atitudinale atât de mari, pentru a nu deveni ridicol, dar o aplecare mai serioasă asupra acestui aspect va ridica un set de întrebări proactive şi va lansa perspective noi.

Pentru a exemplifica, sugerăm căteva întrebări pe care fiecare angajat din penitenciare poate să şi le pună înainte, după sau în timpul unui contact cu o persoană privată de libertate: 1. Cum se văd lucrurile din perspectiva lui (n.a. a deţinutului) ? 2. Cum aş reacţiona eu la situaţia asta, dacă aş fi în locul lui ? 3. Ce aş putea face să înrăutăţesc lucrurile ? 4. De fapt, ce fac / ce am făcut ca să înrăutăţesc lucrurile ? 5. Care este de fapt intenţia din spatele comportamentului meu şi care este cea din spatele comportamentului deţinutului? 6. Cum aş putea face ca să respect şi să apreciez acest om ? 7. Ce resurse şi puncte forte ale acestui om nu le-am descoperit încă ? 8. Ce nu ştiu despre acest om care ar putea să îmi schimbe opinia despre el ? 9. Ce aş putea învăţa de la această persoană ?

Exagerarile sunt intenţionate şi au rolul de a recadra sau chiar bulversa stereotipiile existente la nivelul mentalului colectiv predominat. Ele pot şi trebuie să fie relativizate, dar odată tehnica folosită, lucrurile sub aspect atitudinal capată cu siguranţă alte valenţe.

Rolul psihologului din sistemul penitenciar poate fi, deci, şi unul de mediator între abordări şi categorii profesionale diferite. Sesiuni de informare a personalului despre tulburările psihice şi simptomatologia specifică, consultanţă pentru optimizarea micro-climatelor organizaţionale, implicarea în domeniu resurselor umane pe linia elaborării socio-profesio-gramelor şi a redistribuirii personalului în conformitate cu acestea, programe de tip training pentru dezvoltarea de abilităţi sociale şi abilităţi specifice, consilierea psihologică a personalului de penitenciar şi a famililor acestora, precum şi alte activităţi destinate pregătirii funcţionarilor din penitenciare pot fi incluse în agenda şi chiar fişa postului psihologilor din unităţi.

Cu alte cuvinte, eficienţa psihologilor din penitenciare asupra întregului proces recuperativ al persoanelor private de libertate poate fi înțeleasa si altfel.

Întrebare

Ce credeti? Când detinutii se uită la filme politiste, cei mai multi dintre ei tin cu politistii sau cu infractorii?

Dincolo de etichetă

Am citit acum câteva zile despre etichetele pe care suntem tentati să le punem oamenilor care, din diverse motive, ajung după gratii. Uneori, acestea au rolul lor, dar sunt nedrepte cu cei care se pregătesc să rămână liberi.

Sub această etichetă, însă, se află si altele. Astfel, lipim pe fruntile oamenilor încrisuri mari si subliniate: "recidivist", "psihic" etc. Dincolo de efectele pe care astfel de etichete le au asupra celor care le poartă, de subminarea motivatiei lor pentru schimbare, apare scăderea interesului nostru fată de reintegrarea socială a acestora. Practic, un specialist care nu trece dincolo de etichetă îsi oferă singur un alibi pentru nereusită. E drept, trebuie să ne asumăm datele categoriei din care fac parte cei cu care lucrăm, fie că sunt multirecidivisti, că au tulburări de personalitate sau alte probleme, dar e important să ne păstrăm optimismul si, mai ales, să privim omul din fata noastră cu toate ale lui.

Un alt alibi pe care suntem tentati să ni-l oferim este acela că, orice am face, se reintegrează doar cei care-si doresc foarte mult asta. Nu contest, dar această abordare ne poate plasa într-o postură de pasivitate si ne îndepărtează de unul dintre obiectivele noastre, acela de a mobiliza motivatiile interioare pentru schimbare.

Să crezi în capacitatea celuilalt de a învăta cum să se integreze, în ciuda faptului că este multirecidivist sau chiar a tulburărilor si deficientelor pe care le are, te păstrează viu profesional si util.

Acum câtva timp, colaborând cu o institutie de asistentă socială a persoanelor fără adăpost, am întâlnit un fost detinut care venise să solicite sprijin. Îl cunosteam foarte bine si îmi era foarte usor să-mi dau seama că va recidiva. Nu era, deci, vorba despre o prejudecată. Omul a fost primit si am fost rugat să mă ocup de el. Am refuzat, pentru că nu credeam deloc în dorinta lui. Stiam că va avea mai mari sanse dacă se va ocupa de el cineva care îl va prelua de la început, cu toate datele despre el, dar si cu credinta că se poate. E drept, omul a recidivat, dar a primit cel mai bun sprijin posibil. Asistentul social si-a făcut datoria. Mai era nevoie si de vointa asistatului. Si-a activat-o, si-a folosit-o dar nu a rezistat mai mult de două luni.

Se întâmplă si invers: omul poate avea dorinta de schimbare, dar sprijinul primit nu este întotdeauna prompt si profesionist. El poate reusi singur sau poate rata. Esecul său e si al profesionistului care s-a ocupat de el fără tragere de inimă sau care, mai bine zis, nu l-a sprijinit.

Închei cu ceea ce-mi repet mereu, atât pentru a nu mă simti vinovat pentru deciziile celor cu care lucrez, cât si pentru a mă păstra viu profesional, în cadrul echipei de care apartin: "Rolul nostru nu este de a-l transforma pe infractor într-un om integrat social, ci de a-i da posibilitatea să devină astfel."

Scrisoare de "afară"

Nici nu stiu cum să încep... Voi lăsa să curgă cuvintele, voi spune ceea ce gândesc acum despre detentie, despre liberare si despre reintegrarea în societate, la rugămintea unui om care a fost alături de mine, sustinându-mă moral când am avut nevoie.

Am fost un detinut într-unul din penitenciarele din Romania... Norocos într-un fel sau altul că am executat mandatul acum...nu de foarte mult timp. Am suferit mult psihic, în sensul că timpul trecea greu, ma gândeam acasă, la familie, la prieteni, la greselile pe care le-am făcut...

În fine...timpul a trecut..m-am eliberat!! Credeam ca totul va fi asa de simplu când voi iesi afară, credeam că toată lumea va fi a mea. Mi-a fost greu la început, când am iesit..îmi era frică că nimeni nu mă va angaja, dar nu a fost asa... Am găsit un loc de muncă, m-am angajat si am început totul de la zero...aveam foarte putine persoane care mă sustineau moral....două persoane, dar îndeajuns ca să mă ridic în picioare si să o iau de la început.

Timpul a trecut, a trecut un an...stăteam în chirie, cu jumătate din ceea ce câstigam trebuia să plătesc chiria, apoi mâncarea...tigările...si gata...se duceau banii. Nu am mai rezistat, mi-am luat inima în dinti si am plecat din tară, pentru că simteam că nu fac nimic si chiar nu făceam nimic... Am vrut mai mult.

Având o cunostintă în străinătate, am cerut o mână de ajutor... Această persoană m-a ajutat, o persoană pe care nu am văzut-o decât de două ori în viata mea m-a primit la ea în casă si mi-a găsit un loc de muncă. Relatiile cu fostii mei tovarăsi le-am păstrat doar telefonic si prin intermediul internetului, dar nu mai mult decât câteva salutări si atât. Multi dintre ei au ajuns acolo unde am fost si eu, dar asta nu e problema mea, cum nu a fost problema lor când am fost eu arestat. Acum, după 2 ani si ceva de când am iesit, încă mai visez noaptea că sunt închis si, de fiecare dată când mă trezesc, încep ziua fericit că nu a fost decât un vis... Parcă pe zi ce trece pretuiesc mai mult ceea ce mă înconjoară. Asta îmi aminteste de vorbele cuiva: "De fiecare dată când intru în penitenciar, mă bucur că sunt un om liber...", vorbe spuse de un angajat al penitenciarului.

Nici nu mai stiu ce să vă mai spun...mi-am descărcat sufletul putin... Acum trebuie să închei. Sunt un om liber, dar am responsabilităti. Mă asteaptă munca la bucătărie. Da, uitasem să vă spun... Muncesc si câstig atât cât am nevoie. Îmi place aici unde sunt si nu m-as întoarce în România, decât în vizită.

Cosmin

Anunt

Am deschis o listă cu asociatiile/fundatiile către care ar putea merge 2% din impozitul pe venitul nostru. Dacă doriti să faceti propuneri, vă invităm să trimiteti linkuri la sectiunea comentarii. Cele care au legătură cu domeniul nostru de activitate vor fi afisate pe blog.

Căutând proxima dezvoltare

În articolul "De la teorie la practică" am făcut referire la stadiile evolutiei psihomorale, după Kohlberg, si am evidentiat faptul că, în medie, multirecidivistii sunt la nivelul intermediar II-III, adică sunt motivati să aibă un comportament moral de primirea unor recompense materiale imediate, ori a unor recompense morale, acest nivel fiind caracteristic copiilor cu vârste prescolare sau scolare mici.

Cum de au rămas ei la aceste niveluri psihomorale? Nu mă voi referi aici la dezvoltarea cognitivă, desi aceasta este extrem de importantă, iar asimilarea valorilor si normelor este inclusă în procesul de socializare. As vrea să scot în evidentă un alt aspect al evolutiei psihomorale. Se stie, conform teoriei proximei dezvoltări (Vîgotski), că trecerea se face doar de la un stadiu la altul, fără a fi posibil saltul peste stadii. De asemenea, în procesul evolutiei morale, omul are nevoie de o motivatie. Astfel, ca să treacă de la stadiul I, al evitării pedepsei fizice, la stadiul II, al orientării spre obtinerea unei recompense materiale, orice copil se simte motivat. Poate că un copil primeste ca recompensă o coajă de pâine, altul o bombonică ori o bicicletă sau o jucărie scumpă. Fiecare va aprecia, într-un fel sau altul, recompensa si este motivat să evolueze moral. Problema apare atunci când ar trebui să se păsească spre stadiul III, al copilului bun, care întretine relatii armonioase cu ceilalti pentru a obtine recompensa morală. În acest stadiu, copilul este motivat de dorinta de a nu pierde bunăvointa mamei, atasamentul ei, de nevoia de a-i aduce mamei bucurie si a primi dovezi de iubire. Ei bine, multi actuali recidivisti au fost lipsiti de aceste dovezi de iubire. Dacă ceilalti copii sunt motivati să le facă mamelor pe plac, pentru a nu pierde dovezile de iubire din partea acestora, în cazul celor mai multi dintre cei care acum sunt recidivisti nu se întâmpla asa, căci lor mamele nu le puteau lua ceea ce nu le-au dat. Astfel se explică blocarea evolutiei psihomorale a unora dintre ei la nivelul II. Cei care au primit, totusi, atasamentul de care aveau nevoie au reusit să treacă la nivelul III. Trecerea la următorul nivel (IV) înseamnă orientare spre autoritate. Pentru aceasta, e nevoie ca în familie să existe furnizorul de autoritate. De obicei, acesta este tatăl, dar poate fi si mama, bunicul, fratele mai mare etc. Dacă el lipseste, copilul rămâne la nivelul trei si nu va fi motivat să respecte reguli.

Se stie că în multe dintre familiile recidivistilor au lipsit, fie atasamentul, fie autoritatea, fie amândouă. Pe lângă asta, dacă luăm în calcul carentele educationale din astfel de familii, avem etiogeneza unui handicap moral. Reintegrarea, de fapt, este, în acest caz, integrare, si presupune ca persoana multirecidivistă să facă un pas, adică să treacă cel putin la nivelul trei, cel în care îi este rusine de măcar o persoană să mai comită fapte imorale si ilegale. La acest nivel, păstrarea în libertate este posibilă, dar mai există probabilitatea recidivei, comportamentul moral depinzând de existenta unei persoane de referintă si de relatia cu aceasta. Dacă cel care a recidivat de mai multe ori vine în detentie cu nivelul trei, trecerea spre nivelul patru este următorul pas. Această trecere este impulsionată prin grija respectării normelor în toate situatiile, chiar si atunci când par ne neînteles. Sistemul de pedeapsă-recompensă, corect si predictibil, explicat si aplicat în conformitate cu legile promovează, alături de participarea la programele educationale si de asistentă psihosocială adaptate, trecerea spre nivelul patru.

De multe ori apar nedumeriri când psihologul optează pentru aplicarea unei măsuri stricte. În cazul cuiva care trebuie să facă trecerea spre nivelul patru, astfel de măsuri sunt utile, iar unul dintre rolurile psihologului este să-l ajute pe detinut să digere măsura si să o înteleagă în sensul integrării sale sociale.

În penitenciar sunt, însă, oameni aflati la toate nivelurile de evolutie psihomorală, de la 1 la 6. Pentru ca abordarea lor să ajute la reintegrarea socială e important să cunoastem nivelul moral al fiecăruia si să-i stimulăm evolutia. Ceea ce este util pentru cei aflati la nivelul 2 (instrumental-naiv si hedonist) poate fi dăunător pentru cei care sunt la nivelul 6 (al evitării autoblamării) si invers.

Dincolo de încadrarea în categorii, trecând peste teorii, dar tinând cont de ele, fiecare persoană aflată în detentie este un om, cu trecut, prezent si viitor. Încercând în prezent să întelegem si să limpezim tulburările si dificultătile venite din trecut, suntem alături de cei care-si pregătesc un viitor liber si responsabil. De fapt, cel mai important lucru atunci când lucrezi cu oamenii este să fii cu adevărat preocupat de ei. Dacă vor simti asta, vor fi stimulati spre evolutie.

În facultate, o profesoară, psiholog foarte bun, ne-a spus că e extrem de important ca omul să stie că timpul pe care-l aloci convorbirii cu el este doar al lui. Să fii, cu alte cuvinte, acolo, nimic altceva nelăsând să-ti distragă atentia. "Dacă ai doar cinci minute", spunea doamna profesoară, "i le dedici". Vor fi putine, dar de calitate. De asemenea, ora de consiliere, în conditii de atentie autentică, de empatie si de preocupare pentru om si pentru problemele lui, este, deseori, mai importantă decât ne imaginăm.

Stiu... Toate acestea vă erau cunoscute, dar...am simtit nevoia să le scriu... :)

Dramatica dilemă americană

Jordan Brown, un copil în vârstă de 13 ani din SUA, riscă să fie condamnat la închisoare pe viată, pentru că la vârsta de 11 ani a ucis-o pe iubita însărcinată a tatălui său. O dramă multiplă si o dilemă juridică a americanilor... Sunt curios ce părere aveti voi despre asta.

Sunt doar niste copii...

Lucrand de peste 3 ani in penitenciar, am cunoscut tot felul de oameni dar si povesti de viata impresionante. La auzul unor astfel de lucruri este inevitabil sa nu te intrebi: "Oare eu as fi suportat o astfel de viata?". Si ma refer aici la marea majoritate care pana la o varsta au trait atat de multe lucruri negative, cat poate multi dintre noi nu le vom trai toata viata. Unii cunoscuti ma intreaba daca nu plec incarcata psihic, ascultand necazurile si supararile oamenilor de acolo. Mereu raspund simplu "nu". Este un lucru normal si profesionist, sa te implici doar cat sa il ajuti pe om.

Insa, trebuie sa recunosc, au fost si zile in care am plecat ravasita spre casa... Imi aduc aminte de un minor, trebuia sa ii fac evaluarea initiala. Am constatat ca nu stia limba romana, era maghiar. Privirea lui striga disperarea. Gesturile lui erau timide, stangace. Am ales sa nu chem pe nimeni pentru traducere. S-a asezat speriat pe scaun, nu stia pentru ce fusese chemat la club, era clar. Stia cateva cuvinte in limba romana, suficiente cat sa ne intelegem. Am incercat sa fac o gluma, sa destind atmosfera. Nu a gustat-o. Simteam ca nu isi doreste decat sa plece. Am inceput totusi interviul. Evident cu intrebari despre familie. A raspuns pana la un moment dat, cand a inceput sa planga. Il intrebasem de mama lui. A scos o batista alba din buzunar...era pusa acolo de mama. Atunci am inteles ca aveam in fata un copil caruia ii era dor de mama lui. Am plans cu el, am plans si acasa. Am gresit, insa asa am simtit si atat, nu am alte explicatii. Am mai aflat ca familia lui era foarte saraca, ca tata si mama consumau alcool, ca uneori se mai cearta si chiar se bat, ca mai are frati dar nu se inteleg foarte bine. Si totusi, aceasta era familia lui de care ii era dor. Pentru el ceea ce se intampla in interiorul ei, era normal. Nu stia ca se poate si altfel. Am vorbit cu G. in repetate randuri, suferea ca nu vine nimeni la el.

Am aflat ulterior ca, parintii sai in fiecare zi sunt beti si ca nu ii intereseaza atat de mult sa il vada pe G., ci mai degraba sa faca rost de bani pentru bautura. Au trecut zile, luni si situatia nu se schimbase, tot nu venea nimeni la el. Batista insa nu mai era alba... Se adaptase mediului penitenciar, privirea lui se schimbase, gesturile timide fusesera inlocuite de cele "smechere". Era alt om...

Am inteles ca cei care ajung in penitenciare la o varsta atat de frageda nu sunt vinovati. Ei suporta doar consecintele unei familii care nu a stiut sa puna bazele in viata acestui copil. Ajung in penitenciare, unde din pacate, sunt nevoiti sa se adapteze unui mediu ostil si rece...

Zilele trecute am vazut un alt copil, pentru o clipa mi l-am imaginat cu un ghiozdan in spate, inghesuindu-se la poarta scolii. Insa el este inchis, pentru o fapta cu violenta. Plangea cu sughituri cand povestea despre mama lui... Da, sunt doar niste copii...

Recompunerea libertătii

În procesul reintegrării sociale a persoanelor private de libertate avem mai multe obstacole. Azi as vrea să mă refer la unul dintre ele...

Să ne gândim ce o fi în mintea unui tânăr care a început să comită infractiuni de la vârste foarte fragede, să zicem 7 sau 8 ani... Grupul de prieteni, adeseori infractional, i-a oferit putinele satisfactii sociale si materiale de care a avut parte în viată. Să zicem că omul nostru a reusit să meargă la scoală până în clasa a V-a. Între timp si mai apoi...a avut o viată infractională activă, s-a perfectionat în tehnicile infractionale, a dat dovadă de ceea ce membrii grupului considerau a fi curaj si era apreciat de ceilalti. De bani nu ducea lipsă, iar marginalizarea socială nu o simtea, atât timp cât grupul îl valoriza. Si-a asumat si interiorizat structura axiologică a grupului si totul părea perfect până când...a ajuns după gratii.

Cum să-l ajutăm să renunte la aprecierea de care avea parte în grupul infractional, să se integreze într-o comunitate care nu are timp pentru el si în care el, absolvent al cinci clase, poate fi un cărător de găleti pe un santier, pentru cel mult 600 de lei pe lună, sumă care ar fi fost câstigată, poate, într-o singură seară? Grea problemă avem... Poate că unii dintre noi se scandalizează văzând că suntem preocupati de ceea ce gândesc si simt cei care au comis infractiuni si care îsi pun problema asa cum am descris-o mai sus... Ca să reusim, însă, reintegrarea socială, trebuie să pornim de la realitatea celui care ajuns după gratii, desi uneori e revoltătoare. De judecat, a avut cine să o facă. Noi încercăm să întelegem chiar si ceea ce deseori e inacceptabil, să invităm la autocunoastere, la o bună cumpănire a variantelor si, bineînteles, la decizii care să-i mentină liberi.

Mesajul moralizator nimereste mereu cam ca nuca în perete. Mult mai eficient este să îndemnăm la găsirea adevărului propriu, cel de la capătul gândului. De obicei, infractorii nu iau în calcul toate variantele sau nu tin cont de ele. Cu alte cuvinte, ori nu se gândesc la eventualitatea ajungerii în detentie, ori se lasă dusi de val, după principiul "fie ce o fi". Dacă pornim de la interesul imediat al celui din detentie si ajungem la mesajul reintegrator, aflat în interiorul fiecăruia, dar nedescoperit, sansa apropierii de reusită e mult mai mare. De fapt, când ia decizia pro sau antiinfractională, omul are toate datele. Dacă, la fel ca un puzzle capabil de autoreflectie si de autodeterminare, îsi aranjează piesele la locurile lor, riscul recidivei scade semnificativ. Ce frumos e, uneori, să asisti la renasterea omului!

De exemplu, un om care vine în detentie cu cinci clase si reuseste să termine clasa a opta, să se califice profesional si să urmeze cu interes un program educational sau de asistentă psihosocială e unul cu sanse mari de reintegrare. La fel e si cel care-si termină liceul sau facultatea în perioada detentiei... Nu sunt mai prejos nici aceia care abia învată să citească, ori care îsi descoperă abilităti nebănuite.

Oamenii pot învăta să ia deciziile cele bune, atât pentru ei, cât si pentru ceilalti. Pentru aceasta, e util ca si noi să le fim interlocutori de nădejde: nici naivi, nici scortosi, ci acolo, lângă omul de dincolo de aparente.

Etichete

Pentru că săptămâna viitoare urmează să facem o vizită la penitenciar, astăzi am discutat un pic cu o parte din tinerii cu care lucrez despre aşteptările pe care trebuie să le avem de la această activitate.

Nu am vrut să intru adânc în subiectul acesta însă nu a fost greu să constat ca unii dintre ei, gândindu-se la un deţinut sau fost deţinut, anulează orice caracteristică sau trăsătură umana.

Din pacate, cred că această greşeală o fac mulţi, eticheta aplicată deţinutului depăşind perioada de condamnare şi urmărind persoana mult timp. Efectele negative care apar în urma acestei atitudini afectează toate domeniile: relaţiile interpersonale şi familia, pătrunderea pe piaţa muncii şi autosusţinerea financiară….

În opinia multor persoane, un deţinut este asociat cu o persoană cu un nivel scăzut de moralitate, cu un grad înalt de violenţă şi agresivitate, cu intenţia voită de a face rău, cu o persoană fără conştiinţă sau autocontrol….

Nu vreau să fiu înţeleasă greşit, nu sunt o apărătoare naivă a drepturilor persoanelor private de libertate. E clar că ei nu se află acolo din întâmplare şi sunt de acord că trebuie să plătească pentru faptele lor, însă programele de reeducare şi reinserţie socială care au loc în penitenciar, nu pot avea succes dacă se lucrează doar pe unul dintre actorii implicaţi (deţinutul), noi cei de afară având un cuvânt greu de spus în procesul reintegrării lor.

Din si în familie...

Relatiile existente între părinti si copii sunt întotdeauna importante, indiferent ce se întâmplă în viata unora sau altora... Un copil poate gresi, un părinte la fel... Esential este ceea ce rămâne...

Constienti fiind de importanta acestei relatii, am organizat întâlniri cu părintii minorilor si tinerilor, ca în majoritatea penitenciarelor, de altfel... Încercam să vorbim cu ei despre comunicare, despre depăsirea obstacolelor existente între părinti si copii. Părea, însă, atât de teoretic... Atunci...am încercat să prezentăm totul sub forma unei piese de teatru. L-am rugat pe un detinut să scrie piesa în mai multe acte, fiecare act reprezentând câte o situatie diferită în care poate ajunge un tânăr liberat din detentie. Astfel, în prima parte era prezentat cazul unui tânăr care se întorcea într-o familie cu tată alcoolic, în cea de-a doua cazul unei familii dezinteresate, apoi cel al unei mame hiperprotectoare, iar la final era descrisă relationarea dintr-o familie în care exista o bună comunicare între părinti si copii. Desigur, nu am surprins toate tipurile de familii, dar aveam o bază de discutie si un model.

Ei bine, detinutul nostru, un tip foarte talentat în ale scrisului, a pus pe hârtie în mod extraordinar primele trei acte, dar nu a reusit nicidecum să scrie ultimul act, acela în care era prezentată familia armonioasă... I-am explicat ceea ce-mi doream, a încercat din nou, dar iesea fals... A trebuit să scriu eu ultima parte a piesei, căci detinutul nu reusea să identifice în experienta sa, ori în a celorlalti, o familie în care să existe o bună comunicare între părinti si copii.

Mereu folosesc acest exemplu când vreau să scot în evidentă anumite cauze ale pătrunderii într-un mediu infractional sau chiar ale recidivei...

Familia... Când ceva se rupe între copii si părinti, când distorsiunile de comunicare, apărute inevitabil în procesul dezvoltării, al înaintării copilului spre adolescentă si maturitate, nu sunt gestionate eficient de părinti, se poate întâmpla ca tinerii să fie atrasi spre medii infractionale.

E drept, am întâlnit între cei care au copii în detentie si familii în care comunicarea si iubirea sunt vii si garantează buna primire a fiilor risipitori, dar trebuie să recunoastem cu totii că astfel de familii sunt exceptii.

Da, exceptii... Am cunoscut în urmă cu câtva timp o familie care suferea si trăia până la ultima fibră durerea detentiei copilului. Mai mult decât durerea, însă, m-a impresionat realismul si privirea critică asupra infractiunii pe care a comis-o fiul. Am reusit, după mult timp, să privesc drama detentiei prin ochii unei mame care-si iubeste atât de mult copilul, încât îl decojeste de orice falsă protectie pe care i-ar oferi-o justificarea infractională. Orice mamă suferă când fiul ei e în detentie, dar cele mai multe nu reusesc să-si păstreze atitudinea aceea reparatorie care-l separă pe fiul ei de răul infractional.

Mi-am amintit principiul crestin: "Iubeste-l pe păcătos și urăste păcatul din el!" Cât de simplu si, totusi, cât de departe de noi!

Ce blog trist!

În curând va trece o lună de când a apărut acest blog... Părea o idee frumoasă, simteam o emulatie si o bucurie de a scrie... Sincer să fiu, sunt dezamăgit... E drept, cititori sunt, dar eu nu mi-am dorit să fiu un citit... Am vrut să împart cu voi bucătica de profesionalism si să gust din portia voastră. Mi-au plăcut consistentele si aromatele ingrediente pe care le-au adus toti cei care au scris, m-am bucurat să-mi imaginez, în spatele cifrelor (rareori câte două, de multe ori câte trei) care indică un trafic rezonabil, oameni trăind ceea ce noi am scris... Ceva, însă, din această atmosferă rece de pe blog mi-a adus aminte de ceea ce nu-mi place în munca din penitenciar... Cum s-o fi strecurat aici? Habar n-am. Voi stiti?

Poveste cu final fericit...

Zilele trecute am fost contactat pe net de o persoană care s-a liberat de multi ani dintr-un penitenciar românesc... Nu mai tinea minte foarte multe dintre cele întâmplate în perioada detentiei, nici eu nu-mi aminteam numele lui si nici nu puteam să-l asociez cu un chip, dar stia că a fost sprijinit...

Am înteles din nou si din nou că uneori contează atât de mult câteva cuvinte... Contează chiar si necuvintele, doar să stie omul că esti acolo si că-l asculti... Stiu că se întâmplă să nu ne vedem rezultatele muncii si că unii dintre noi îsi găsesc cu greu hrană pentru motivatie... Totusi, dragi colegi, această hrană există... O găsim în interiorul nostru, în credinta pe care o avem si în interactiunea cu oamenii. Indiferent ce ar spune statisticile cu privire la recidivă, e importantă fiecare "stea de mare" care ajunge acolo unde îi este locul.

Din păcate, integrarea profesională e foarte dificilă în România, atât pentru cei care au fost în detentie, cât si pentru ceilalti. Unul dintre cei care au plecat din tară ne-a scris. Spre deosebire de altii, nu a mai comis infractiuni...

Un astfel de om a părăsit România având asupra lui 200 de euro împrumutati si o geantă de voiaj. Ajuns în Madrid, a dormit trei nopti sub cerul liber si a suferit de foame...până când...un alt român, necunoscut atunci, dar prieten bun în prezent, l-a ajutat să se angajeze în constructii. Nu i-a cerut nimic pentru ajutorul dăruit, dar l-a îndemnat ca, la rândul lui, să ajute si el pe cineva...

Acum, omul nostru are o meserie stabilă. Lucrează la o fermă, câstigă 900 de euro pe lună, a cunoscut iubirea vietii lui si are o familie frumoasă, plină de viată, după cum el însusi ne spune...

În România era sărac si mereu tentat spre noi infractiuni, în Spania e un om la locul lui. Nu a uitat promisiunea făcută si, la rândul său, a ajutat o familie abia venită. Nu pot decât să mă bucur pentru el. Are o poveste demnă de a fi pusă pe hârtie. Si, ca orice poveste frumoasă, îi doresc să aibă si nelipsitul "au trăit fericiti până la adânci bătrâneti".

Dependenţe vitale

Îmi aduc aminte şi acum prima întâlnire cu beneficiarii mei, adolescenţi instituţionalizaţi proveniţi dintr-un centru particular...

Urma să înlocuiesc o colegă cu care tinerii au lucrat pentru o perioadă. Din discuţiile cu colegii mei am aflat că beneficiarii asociaţiei sunt nişte „copii” extraordinari, iar relaţia care s-a creat între ei şi echipă este una specială. Eram curioasă şi nerăbdătoare să-i cunosc, vrând să mă implic şi eu în proiecte cu ei.

Revenind la prima întâlnire....A fost, cred, cel mai descurajant moment, din punct de vedere profesional. Nu a fost deloc greu să observ că ceva nu este în regulă, că ceva nu le convine. Mă întrebam cu ce am greşit? De ce nu le place de mine? Mai mult decât atât, la ultima întâlnire la care a participat persoana pe care urma să o înlociesc, toată lumea era extrem de supărată; fetele plângeau, iar pe chipul băieţilor se citea uşor tristeţea. Era clar că tinerii au plăcut-o foarte mult pe fosta mea colegă, iar ceea ce mă speria era faptul că ei aşteptau ca persoana care o va înlocui să fie exact ca ea. Acest lucru era imposibil deoarece noi două eram total diferite.

Recunosc că am intrat în panică şi am avut momete lungi în care m-am gândit ce pot să fac pentru a schimba situaţia. Care o fi reţeta succesului unui asistent social bun?

Cu majoritatea tinerilor am simţit nevoia să am o discuţie prin care vroiam să lămuresc faptul că oricât de mult şi-ar dori, eu nu pot fi colega mea. Ceea ce mi-am propus în cele din urmă a fost să am răbdare şi prin ceea ce fac să le dau ocazia să vadă că sunt acolo pentru ei, indiferent de ceea ce cred ei despre mine.

Încet, încet am înţeles ce s-a întâmplat de fapt. Problema nu era cu mine, problema era datorată faptului că toată viaţa lor a fost plină de oameni care au venit şi au plecat, oameni care le câştigau încrederea şi care încetul cu încetul primeau acceptul să intre în cele mai tainice părţi ale vieţii lor. Însă partea tristă era că după un timp, aceşti oameni dragi lor, plecau, luând cu ei şi o parte din viaţa acestora. Este posibil ca fiecare persoană care pleacă, retrezeşte în aceşti tineri sentimentul amar al abandonului. Şi oare plâng după aceşti oameni pentru că s-a creat o relaţie de dependenţă? Probabil este dependenţă, dar este una pe care toţi o căutăm. Nu e vorba de dependenţă faţă de un sistem, ci este vorba de dependenţa faţă de stabilitate.

Timpul a trecut şi acum relaţia pe care o am cu aceşti tineri este similară cu relaţia la care visam când i-am întâlnit. Ceea ce am observat este faptul că ei sunt nişte cititori de oameni, având capacitatea să simtă dacă eşti acolo pentru că trebuie să faci ceva ca să-ţi câştigi existenţa sau eşti acolo pentu că această meserie îţi dă posibilitatea să faci ceea ce îţi place.

Reintegrarea, efort comun

Într-un penitenciar din Germania...am vizitat o sectie de terapie socială... Dacă vă imaginati că am întâlnit pe acolo cine stie ce terapeuti, vă înselati. Erau trei agenti, vizitati si asistati de un psiholog, care organizau întreaga activitate. Ce făceau, de fapt? Se îngrijeau ca detinutii să se comporte ca o micro comunitate, să-si asume responsabilităti, să adune după ei, să se autogospodărească etc. O dată pe săptămână organizau sedinte cu toti detinutii de pe sectie, vreo 40, si discutau despre dificultătile pe care le-au întâmpinat... În rest, interveneau din când în când pentru a regla din mers deficientele apărute si nerezolvate de micro comunitate. Asta era terapia socială: eficientă si simplă... Nemtească.

Într-un alt penitenciar...am văzut o sectie destinată tinerilor condamnati pentru agresiuni sexuale. Întreaga organizare a sectiei avea aceeasi destinatie. Toti cei care lucrau pe sectie, psihologi, educatori, agenti, erau formati pentru a lucra cu cei care au comis infractiuni sexuale.

De asemenea, am văzut un filmulet despre un penitenciar din Spania... Acolo, întreaga arhitectură a institutiei era dedicată reintegrării sociale.

Dincolo de arhitectură...e coordonarea întregii echipe multidisciplinare, în care fiecare specialist, că o fi el din sectorul medical, siguranta detinerii, educatie, asistentă psihosocială, are rolul său bine definit si participă la realizarea obiectivului comun: sprijinirea reintegrării sociale a celor care au comis infractiuni. Si, să nu uităm! Echipa functionează doar dacă reuseste să motiveze spre evolutie cât mai multi detinuti si să-i cointereseze prosocial.

P.S.: Nu stiu ce am astăzi de sunt atât de nerealist, dar...asta e. Public. Aduceti voi putin realism! :)

Despre povesti

Poate că fiecare dintre noi îsi aminteste o poveste pe care a auzit-o în copilărie... la bunici, părinti, frati mai mari, vecini mai sfătosi... Copiii simt nevoia să asculte la nesfârsit povesti în care Făt-Frumos, pe lângă calitătile sale fizice, este inteligent, bun, iertător, viteaz, iar Ileana Cosânzeana e minunată, iubitoare, deseori asteptând să fie salvată din ghearele Zmeului, acesta fiind depozitarul trăsăturilor negative...

Se stie că povestile au structura lor morală... În timp ce copiii sunt fascinati de lupta eroului ori suspină alături de frumoasa în asteptare, mesajul despre bine si rău întăreste structura axiologică a omuletilor în formare...

Îmi amintesc o sedintă de psihodramă în care un membru al grupului juca rolul zmeului. La sfârsit, când i s-a cerut să exprime ceea ce a simtit, ne-a spus tuturor că i-a plăcut să fie zmeu, pentru că astfel ajută la separarea binelui de rău.

Bineînteles, în procesul maturizării, persoana va constata că inteligenta, bunătatea si frumusetea nu sălăsluiesc în proportii egale în aceleasi persoane, că omul nu e mereu frumos, că uneori se poartă bine, alteori rău, că si un om inteligent poate face cele mai mari prostii. Pentru asta, însă, e nevoie ca, mai întâi, să stie ce e bine si ce e rău. Pentru asta, copiii au nevoie, în procesul dezvoltării morale, de povesti si, mai ales, de o persoana care să le depene, "buniceste", aventurile lui Făt Frumos.

Ei bine, m-am gândit să le fiu bunic minorilor pe care-i aveam în grijă. Unii se aflau în penitenciar pentru că au comis furturi, altii tâlhării, violuri ori chiar omoruri. Nu erau dintre cei mai linistiti, în primul rând pentru că le era greu să se concentreze mai mult decât o jumătate de oră la o activitate care presupunea efort intelectual. Am început să le citesc povestea... Prins si eu de firul ei, îmi lăsasem imaginatia să se resfete prin timpurile copilăriei, dar ceasul adultului m-a trezit si, continuând să citesc, îi priveam pe minori. Era de necrezut cât de cuminti stăteau si cum ascultau povestea cu gurile deschise... Nimic din ceea ce gândeau rău nu-mi părea a le mai chinui mintile si sufletele. E drept, apoi au revenit la ale lor, dar acele minute în care au fost copii au meritat cu adevărat să fie trăite.

După citirea povestii, am discutat putin despre ea si despre ei. Stiti că aproape toti erau la prima poveste ascultată? Ne mai mirăm că au ajuns în detentie? Nu ne mirăm... Stim însă că vor fi din nou liberi într-o zi si că au nevoie să-si activeze resursele morale, să învete să-si trăiască viata, fără să facă rău nimănui. De aceea suntem printre ei.

Rezultate???

De-a lungul celor 2 anisori de lucru cu tinerii proveniti din institutii, au fost momente când m-am gândit dacă încercarea de a ajuta un beneficiar în procesul de integrare este cu adevărat benefică. Deseori m-am simtit descurajată de lipsa rezultatelor pe care le vedeam în urma interventiilor. Am gustat câteva momente de frustrare când am recunoscut că oricât de mult as face, ei nu se vor schimbati. Mai mult decât atât, a trebuit să mă obisnuiesc cu ideea că de multe ori rezultatele nu le putem vedea imediat, ele fiind pe termen lung...

Într-una din zile, nemultumită de cum a decurs o consiliere, un bun prieten mi-a spus o poveste care mi-a schimbat un pic optica legată de asteptările pe care ar trebui să le am...

Un om se plimba pe malul mării, când a ajuns la o portiune de plajă unde se aflau esuate o multime de stele de mare. La un moment dat, a văzut o fetită ridicând câte o stea de mare si aruncând-o înapoi în apă. Mirat, omul nostru spuse:"Vai, cum poti să crezi că le vei salva pe toate? Sunt asa de multe."Fata zambi si zise: "Stiu. Dar pot sa o salvez pe asta." Si aruncă o stea înapoi in mare. "Si pe asta" si mai arunca înca una în mare, "si pe asta, si pe asta..."

Cu "Glossa" printre detinuti

De două ori pe an ne amintim de Eminescu. Din păcate, se întâmplă adeseori să îl omagiem festivist, uitând esenta. Adevărul său e prezent în toate timpurile si în toate locurile. Mereu am spus că, atunci când a scris Glossă, poetul s-a gândit putin si la detinuti. Cu adevărat s-a gândit, căci ni s-a adresat nouă, tuturor, indiferent de care parte a gratiilor suntem si oricare ne-ar fi aceste gratii...

Dacă am lua Glossa si i-am ajuta pe detinuti să înteleagă mesajul acesteia, dacă ei ar reusi să-i pătrundă sensul, ar fi cel mai eficient program educational. Nu are încă mapă, dar are greutate.

Încă o lectie...

Pe R. l-am întâlnit în perioada de început a detenției. Era gălăgios si se vedea bine că era obisnuit cu mediul penitenciar. Avea, însă, un mod deschis de a se raporta la mine si am simtit că, desi comisese aproape toate tipurile de infractiuni, ar putea să iasă din mocirla infractională. L-am invitat la o activitate de grup... A venit o dată, de două ori, iar a treia oară si-a exprimat dorinta de a iesi din grup. Se vedea că era destul de enervat. I-am spus că e alegerea lui, dar as prefera să spună grupului, dacă doreste, care este motivul renuntării.

A urmat o extraordinară lectie de sinceritate, atât pentru mine, cât si pentru ceilalti membri ai grupului... După ce si-a vărsat năduful, am simtit că va rămâne. Si-a amânat renuntarea pentru viitoarea sedintă... Asta era peste o săptămână. Bineînteles, a venit si a tinut-o asa până la finalul programului.

Pe vremea aceea, lucram la analiza deciziilor pro sau antiinfractionale... Stiam că ea îi poate responsabiliza pe cei care au comis infractiuni, eu fiind, mai degrabă un adept al criminologiei actului, decât al celei de tratament. Voi reveni în articolele viitoare asupra acestui aspect, pentru că îl consider foarte util pentru munca noastră.

R. a terminat cursul si a fost selectionat la activităti productive... Îl mai vedeam din când în când, pe aleea unitătii, în timp ce se întorcea de la muncă. După vreo câtiva ani, m-a abordat din nou si am constatat că păstrase ceea ce primise la curs. Asta m-a făcut să-l privesc cu mai multă atentie. Era evident că informatiile erau analizate, sedimentate, atitudinile bine structurate prosocial. Era o adevărată încântare să descopăr ceea ce a reusit să mentină si chiar să constriască, în plan personal.

Apropiindu-se de liberare, a urmat un nou program, apoi a iesit. Nu voi insista asupra a ceea ce s-a întâmplat, acesta fiind un alt subiect de articol... Ceea ce mi se pare interesant de prezentat aici este faptul că, după câteva luni, s-a întors în penitenciar. Părea revenirea clasică a recidivistului... De data asta l-am abordat eu. Eram curios să aflu care era povestea lui...

Omul fusese arestat pentru tăinuirea unei infractiuni si era extrem de revoltat că, desi renuntase la viata infractională, era acum arestat pentru că nu-si “turnase” fostii prieteni. “Vă dati seama, domnu’ psiholog, în copilărie îmi erau ca fratii. Cum să-i dau pe mâna politiei, chiar dacă au comis infractiuni.?” În fata unui argument pe care-l sustinea cu toată convingerea nu puteam să vin cu ipocritul “asa este corect si legal”. Prin urmare, i-am spus: “Îmi aduc aminte că la liberare ti-ai promis că nu te vei mai întoarce. Totusi, te-ai întors. Poate că undeva s-a strecurat o greseală.” Răspunsul a fost fenomenal. “Stiti unde am gresit? Când m-am liberat, la poartă m-au asteptat două masini: una cu prietenii mei si una în care era familia mea... Eu am luat decizia de a mă urca în cea a prietenilor mei. Aici am gresit.” Auzind răspunsul lui, am intuit că va fi ultima sa pedeapsă penală. Au trecut câtiva ani de la liberarea lui si nu s-a mai întors.

Mai avea de învătat o lectie si a învătat-o, până la ultimul sens al ei.

O lupta cu prejudecata

Lucrez cu adolescenţi proveniţi din sistemul instituţional având astfel ocazia să urmăresc comportamentul lor pentru a identifica nevoile cu care ei se confruntă. Din observaţii mi-am dat seama că în momentul în care un tânăr se pregăteşte să părăsească sistemul, se confruntă cu o mulţime de nevoi care au de-a face cu abilităţile de relaţionare, comunicare şi imagine de sine. Un lucru care a fost destul de evident şi care iniţial m-a surprins a fost faptul ca au tendinţa de a lega prietenii fete-băieţi în special cu cei care provin tot din sistemul instituţional. Aceasta m-a pus pe gânduri legat de abilitatea lor de relaţionare dar şi imaginea şi valoarea de sine. Oare de ce? De unde vine asta? Mai ales că ei imi demonstraseră că sunt nişte tineri care din punct de vedere cognitiv sunt mult peste media tinerilor de aceeaşi vârsta cu ei dar care provin din familii.

Într-una din zile, a venit la consiliere o tânără studentă provenită din sistemul instituţional. O domnişoară ambiţioasă care a reuşit să intre prima la doua facultăţi cu renume. Problema ei principală, ca proaspătă studentă, era că nu avea curajul să vorbească cu cei din jur despre locul de unde ea provine. Îmi povestea cu îngrijorare despre primul curs la psihologie educaţională în care s-a adus vorba şi despre tinerii din casele de copii care “din cauza lipsei părinţilor riscă să dezvolte un comportament antisocial”. M-a întristat concluzia la care s-a ajuns la un curs coordonat de un "profesionist". Un alt motiv pentru care nu era gata să vorbească despre trecut, era datorat experienţei prietenilor ei, proveniţi tot din centre, care avuseseră ocazia să fie trataţi de colegii de cămin cu o doză mult prea mare de milă, centrul din care ei provin fiind comparat cu un loc mizerabil care aplica un tratament mai rau ca in lagărele de concentrare… Ceea ce o deranja era că majoritatea persoanelor care aflau de unde provine îşi schimbau comportamentul purtându-se cu ea ca şi cu un copil mic care are nevoie de toată atenţia celor din jur.

“VREAU SĂ FIU TRATATĂ NORMAL, MESAJELE CELOR DIN JURUL MEU MĂ FAC SĂ MĂ SIMT O PERSOANĂ INFERIOARĂ LOR… ACESTA ESTE MOTIVUL PENTRU CARE PREFER SĂ LE VORBESC DESPRE LOCUL DE UNDE VIN DOAR DUPA CE LE VOI DA OCAZIA SA VADA CINE SUNT CU ADEVĂRAT!”

Ceva nou

Sunt o persoana care a intrat recent in sistemul penitenciar... Practicile pe care le-am facut pe durata facultatii nu au fost in stare sa ma pregateasca pentru ceea ce se intampla in penitenciar, cu adevarat. Intr-un fel nu cred ca am experienta necesara pentru a posta pe acest blog, dar.....o sa incerc sa nu ma fac de ras.

Munca de reeducare a persoanelor private de libertate este mult mai dificila decat pare din afara. De asta sunt sigura. Poate este asa pentru ca, in general, ne asteptam ca munca nostra sa aiba un rezultat imediat si palpabil, iar la reeeducare de cele mai multe ori rezultatele nu sunt vizibile. Si apar frustrarile, te intrebi daca nu cumva faptul ca nu ai experienta in domeniu isi spune cuvantul, iar faptul ca restul colegilor iti spun in fata ca munca ta este inutila nu ajuta deloc. De asta imi spun mereu in minte ca exista doua tipuri de persoane private de libertate: care vor sa faca ceva cu viata lor dupa ce isi ispasesc pedeapsa si care nu au niciun interes in acest sens. Mi-ar placea sa cred ca exista si o a treia categorie: ppl care pot fi determinate sa faca ceva cu viata lor dupa liberare, dar din pacate scurta mea experienta in sistem inca nu mi-a permis sa intalnesc reprezentati ai ultimei categorii.

Sunt totusi bucuroasa ca am intalnit persoane private de libertate care s-au dovedit a fi interesate de programele pe care le-am desfasurat, nu de recompense. Imi doresc la cat mai multe astfel de persoane :)

Primul articol...

De mult timp vreau sa scriu...dar nu stiam ce ar fi mai potrivit pentru un prim articol (pentru care recunosc, am emotii). Sa fie oare despre primele impresii in penitenciar? Sa fie oare despre mediul penitenciar in general? Si iata ca am realizat ca subiectul era chiar la indemna... o sa scriu despre feed-back, despre pasul spre libertate pe care il face un detinut doar participand la o activitate...

Coordonez programul de pregatire pentru liberare, il fac cu incredere si cu daruire. Asta chiar daca in unele cazuri imi dau seama ca imi doresc mai mult ca ei sa ramana in libertate. Discutiile din cadrul programului sunt simple si la indemana tuturor. Le spun mereu ca "aici, nu vom vorbi despre lucruri nemaintalnite de voi, ci va indemn, va provoc sa va ganditi si altfel la viata voastra". O mare capcana in care cade majoritatea este aceea ca se centreaza foarte mult pe problemele, nemultumirile si frustrarile pe care le au IN penitenciar. Si astfel uita ca de fapt adevarata lor viata este sau poate fi in libertate. Dar, de aceea suntem noi acolo, sa le reamintim unde este viata lor si sa ii ajutam sa se reorienteze.

De curand, la o sedinta din cadrul programului, doi dintre participanti (lideri informali in penitenciar si interlopi in libertate) au avut o discutie in contradictoriu despre societate si reintegrare. Nu am intervenit, pentru ca era o discutie constructiva, fiecare avand argumente solide in ceea ce sustinea. Nu au ajuns neaparat la un acord pana la finalul activitatii, insa cel care avea reticente cu privire la reintegrare, parca nu mai reusea sa faca fata...

Urmatoarele activitati si-au urmat obiectivele, surpriza venind in penultima sedinta, cand am facut evaluarea finala. Am fost multumita sa vad ca cel care sustinea ca reintegrarea nu exista, ca societatea iti pune piedici, ca nimeni nu te sustine, a scris in evaluare: "tot ceea ce s-a discutat in acest grup m-a determinat sa ma gandesc mai bine si sa nu mai fac misto de viata mea".
Plecand de la acest caz, am inteles ca reintegrarea nu tine neaparat de teorii si metode, ci si de modul de abordare. Iar ceea ce a reusit acest OM sa spuna pe finalul activitatii mi-a dat mai multa incredere si mai multa speranta ca lucrurile pot fi indreptate cu putin ajutor si multa vointa.

Sper ca el sa reuseasca...

OM

Acum doi ani am inceput un proiect de schimb de experientă cu un grup de specialişti din Olanda, care lucrau de mai bine de 20 de ani într-o organizaţie regională care se ocupă de persoanele cu dizabilităţi. Atunci am cunoscut 4 oameni cu vârste apropiate de varsta părinţilor mei, cu experinţă în domeniul social mai mare decât vârsta mea chiar, pe care i-am descoperit mai apoi ca fiind nişte oameni minunaţi ,devotaţi muncii lor, dornici de a împărtăşi din experinţa lor şi care descopereau şi se bucurau împreună cu noi de fiecare nouă informaţie. Schimbul de experintă a constat în vizite de cate o săptămână efectuate de fiecare echipa, astfel că noi am fost in Olanda de 4 ori iar ei au venit în Codlea de tot atatea ori. Două doamne şi doi domni cu care am avut bucuria de a împătăşi clipe memorabile, la muncă dar şi mai apoi. Una dintre doamne nu a mai putut veni la ultima lor vizită în România deoarece a fost diagnosticată cu cancer şi trebuia să se trateze. În noiembrie am întâlnit-o, se simţea mai bine, dar o răceală o împiedica să meargă la serviciu. Cu toate acestea, a vrut să ne întâlnească şi chiar să participe la o ultimă evaluare a proiectului.

Acum, după o luptă de câteva luni, ea nu mai este printre noi, iar astăzi am primit un mail de la familia acesteia în care erau scrise câteva rânduri de ramas bun ŞI una dintre ultimele ei dorinţe; aceea ca la ceremonie să nu îi fie aduse flori, ci donaţii pentru o fundaţie care se ocupă de problemele cancerului din Olanda şi pentru fundaţia la care lucrez.......

Ce e teoria, dar ce e practica ....

OK...Eram anul trecut inca in Brasov, mergeam pe Lunga, inspre facultate si vad de la distanta un om, figura lui mi se parea foarte cunoscuta, insa nu stiam de unde sa-l iau...in acelasi timp ma cuprinde o stare de frica, incep sa tremur si nu ma gandesc decat cum sa trec mai repede de acea persoana. Imi dau seama de unde il cunosteam, si totusi incerc sa merg cat departe de el, uitandu-ma in spate, asigurandu-ma ca nu ma urmareste sau ceva...O reactie destul de stupida, daca stau sa ma gandesc acum...In fine...omul era din penitenciar, l-am cunoscut la una din participarile mele ca voluntar la sedintele de consiliere...Da, problema pe care eu vreau sa o evidentiez, este aceea ca totusi dupa atata teorie despre reintegrarea sociala, despre empatie etc. in practica nu te poti purta ca atare...fara sa vrei...bine, generalizez desi nu ar trebui...Nu pot sa-mi explic reactia mea din ziua aceea, tocmai pentru ca in celelalte experiente ale mele cu detinutii, persoanele private de libertate, nu am avut aceasta reactie....Ma refer la acele momente cand am vorbit cu ei, cand le-am luat interviuri, cand i-am ajutat sa completeze formulare sau cand am stat in sala de teatru langa ei....Deci, ma gandesc ca daca eu, o persoana care stie macar minimum de teorie si modalitati de a se purta cu aceste persoane, nu am reusit sa ma controlez atunci cand am intalnit un detinut pe strada, nu stiu cum societatea, oamenii de rand, fara vreo specializare in sociologie sau asistenta sociala, cum ar putea acestia sa faciliteze reintegrarea detinutilor, doar pentru ca li se spune sa o faca...Probabil ca din acest articol a reiesit ca sunt contra reintegrarii acestor persoane, in nici un caz...vreau doar sa inteleg cum putem sa-i impacam pe toti...

Nu există esec...

Într-o zi obisnuită, fiind solicitat pe una dintre sectiile de detinere, am intrat în biroul supraveghetorului si asteptam să vină cel care voia să vorbim... Între timp, îmi pregăteam registrul... Persoana care m-a solicitat s-a apropiat si m-a salutat. Desi de obicei nu fac asta, am salutat fără să-l privesc pe interlocutor, preocupat fiind de liniatul registrului. Când m-am întors...am văzut un om cât usa de înalt si de lat, cu o privire care mi se părea foarte agresivă...

L-am invitat să se aseze, dar răspunsul lui a venit prompt si tăios. "Nu stau pe scaun." Mi-am dat seama că nu era cazul să insist... A doua sedintă a avut loc la club, dar el a stat tot în picioare... Abia la a treia a acceptat să se aseze. Mi-am dat seama că nu era obisnuit să fie primit cu bunăvointă. Comisese două infractiuni extrem de grave si provoca oroare pe unde trecea... S-a retras în sine, scria poezii... I-am propus să-i public câteva dintre ele în revista penitenciarului, idee cu care l-am câstigat...

După putin timp a plecat la o altă unitate. I-am trimis, însă, revista, cu poeziile lui, iar el îmi trimitea alte poezii. Mereu simtea nevoia să-mi scrie si câte o scrisoare pe adresa penitenciarului, iar eu îi răspundeam. Simteam că am ajuns puntea lui spre viată, spre oameni... Nu voiam să-i tai această legătură. După mult timp, mi-a scris din nou... Cuvintele lui mi s-au întipărit în minte. Atât de putine si atât de profunde... Mi s-a confirmat că până si cineva care a comis cele mai îngrozitoare fapte păstrează în afundul lui chipul de om. Acesta trebuie adus la suprafată si asezat la locul său, ajutat să se pună în practică, nu doar pentru el, ci pentru toti cei care au fost, sunt si vor veni în contact cu el. Să nu uităm! Există viată după detentie si oamenii acestia se întorc în lume. Nu îi vom transforma noi, dar le putem da posibilitatea să o facă. Uneori rămân liberi, alteori încă nu. Nu putem decât să facem ceea ce tine de noi. În rest... Stiti, se spune că în reintegrarea socială nu există esec, ci feedback. :)

De la teorie la practică

Mă iertati pentru putină teorie... :) O cunoasteti toti... Si eu o stiam, dar...

Stiam că...pornind de la ideile lui Piaget, care a descris evoluţia judecăţilor morale de la morala heteronomă, a respectului unilateral faţă de adult, spre cea autonomă, a orientărilor comportamentale din interior, pe baza principiului cooperării şi al respectului reciproc, Kohlberg şi Kenigstone au pus accentul în investigaţiile lor pe felul în care subiecţii argumentează comportamentul moral. Potrivit acestor autori, dezvoltarea modului de argumentare a comportamentului moral cunoaşte următoarele 6 etape:

Nivelul preconventional:

1) evitarea pedepsei (stadiul orientării prin pedeapsă şi conformare);
2) obţinerea unor recompense materiale (stadiul hedonismului + instrumental naiv);

Nivelul conventional:
3) evitarea dezaprobării, a nemulţumirii celor din jur (stadiul comportamentului copilului bun, care întreţine relaţii adecvate obţinând aprobarea celor din jur; stadiul orientării spre obtinerea recompensei morale);
4) evitarea oprobriului şi, în consecinţă, a sentimentului vinovăţiei (stadiul bazat pe orientarea spre autoritate, spre norme fixe şi spre menţinerea lor);

Nivelul postconventional:
5) câştigarea şi menţinerea respectului în grup (stadiul moralei de contract, a drepturilor individuale şi a legii, a normelor acceptate democratic);
6) evitarea autoblamării (stadiul moralei principiilor individuale de dreptate ca expresie a autonomiei morale şi a libertăţii morale a individului).

Evoluţia stadială a autonomiei morale este caracteristică tuturor persoanelor în cadrul procesului de socializare, definit şi ca proces de interiorizare a normelor şi valorilor sociale. Atingerea unui stadiu superior nu se poate realiza decât dacă au fost depăşite stadiile inferioare. De aceea, în procesul de influenţare a evoluţiei morale trebuie să se ţină seama de principiul proximei dezvoltări (Vîgotski).

În procesul evoluţiei psihice, nu toţi ajung la stadiul 6. Unii se pot opri la stadiile inferioare, în funcţie de capacităţile lor individuale şi de influenţele mediului. Atât grupurile de prieteni, cât şi societatea în ansamblul ei, inclusiv prin intermediul relaţiilor instituite la locul de muncă, pot influenţa manifestarea comportamentului moral. De exemplu, o societate de tip totalitar promovează comportamente şi mentalităţi specifice nivelului 4, pe când o societate de tip democratic promovează manifestări specifice tipului 5, iar o societate ideală, de tip creştin, de exemplu, ar promova mentalităţi specifice stadiului 6. În toate tipurile de societăţi există oameni care pot ajunge la stadiul 6 şi oameni care rămân la stadii inferioare.

Majoritatea subiecţilor necriminali sunt clasificaţi ca aparţinând cel putin stadiilor 3 sau 4, în timp ce majoritatea infractorilor sunt poziţionaţi la nivelul stadiilor 1 şi 2. În concluzie, teoria lui Kohlberg susţine că, dacă individul ajunge la stadiile înalte de dezvoltare morală, aceasta îl va proteja în mare măsură împotriva tendinţelor de comitere a unor acte antisociale repetate.

Da...după cum scriam la începutul articolului, le stiam pe toate acestea, dar, abia după ce am coborât adevărurile mai sus mentionate din podul teoriei, am înteles cu adevărat cum pot fi mai util. Astfel, punând o întrebare asemănătoare celei formulate de Kohlberg şi Kenigstone, am constatat că, în medie, recidivistii se încadrează undeva între stadiile 2 si 3. De atunci, m-am străduit să adaptez programele si activitătile la nivelul psihomoral al participantilor. Si obiectivele mele s-au adaptat. Dacă reusesc să-l ajut pe un om să crească de la nivelul 2 la 3 (managementul rusinii?), adică să treacă de la asteptarea unei recompense materiale, la cea a recompensei morale, dacă ajunge să evite infratiuni, măcar de rusinea că va fi prins, nu e putin lucru, si nu mă mai mir, ca nestiutoru', de faptul că unii nu pot să simtă remuscări (că doar n-oi avea pretentia să urce până la nivelul 6). Bineînteles, în penitenciare sunt oameni ale căror stadii de dezvoltare psihomorală variază pe toată plaja, de la 1 la 6. Un om care a comis o infractiune si se află la stadiul 6 va simti remuscări si autoblamarea îi este, în mod normal, o sanctiune suficientă. Ajuns în penitenciar, el trebuie, mai degrabă, consiliat decât educat.

Mediul formal exercită asupra individului presiuni caracteristice stadiului 4, al orientării spre reguli si spre respectarea lor. Pentru cei care sunt la nivelul 3, e chiar utilă o astfel de abordare. Cei, foarte putini, care sunt la nivelul 4, stagnează din punctul de vedere al evolutiei psihomorale, iar cei de la nivelurile 5 si 6 au nevoie de flexibilitate. În ceea ce-i priveste pe cei de la nivelul 2, aici avem o verigă lipsă, abordarea putând porni de la orientarea hedonistă spre interesul imediat, către una în care tine cont si de cei din jur. Având în vedere faptul că mediul informal exercită presiuni mai degrabă spre manifestări specifice nivelului 2, evolutia poate fi îngreunată, dar NICIODATĂ IMPOSIBILĂ.

Adaptarea teoriei, astfel încât să fie functională în practică, nu e întotdeauna facilă, dar se impune uneori de la sine.

Sunt multe de scris despre acest subiect, dar mă opresc aici si promit să revin. :)

Drumul spre libertate

În urmă cu câtiva ani, am am fost rugat să vorbesc cu F... Era foarte tulburat si tocmai se automutilase. Încă era furios când am ajuns lângă el... După ce m-am asezat si l-am întrebat ce s-a întâmplat, a început să-mi toarne în urechi sute de cuvinte pline de obidă, dar respectuoase. Nu se putea misca prea bine, dar cuvintele sale mă ajutau să-i înteleg zbuciumul... Am retinut, printre altele, că îsi iubea foarte mult mama si că se scârbise de viata în detentie. Două elemente foarte importante de la care am pornit constructia... Stiti...toti detinutii ar vrea să scape de pedeapsa penală, dar putini au această determinare pe care o avea F. I-am denumit expresia facială de atunci fata de “m-am săturat de puscărie”. Era normal să o aibă. Si-a început viata infractională de la vârsta de 7 ani si avea multi ani de detentie la activ, fiind unul dintre recidivistii sistemului penitenciar.

A intrat într-un program în care combinam jocuri de rol, consilierea nondirectivă de grup si exercitii care vizau momentul decizional pro/antiinfractional. După un timp, i-a venit rândul să se libereze… Îsi păstrase fata aceea si nu manifesta prea mult optimism, dar îl simteam determinat. M-a rugat să-l ajut să-si găsească un loc de muncă si am găsit oameni dispusi să-l ajute. S-a dus în libertate… Din când în când, mă suna si îmi spunea că e bine. Se angajase ca paznic pe un santier. Îmi spunea, cu o oarecare mândrie, că e un paznic bun, pentru că stie cum gândesc hotii… După un timp, însă, m-a sunat din nou si mi-a spus că a fost concediat… Cineva furase niste materiale si, pentru că nu se stia care dintre paznici a fost implicat, au fost dati afară toti. I-am amintit, însă, un joc de rol la care participase în penitenciar. Era pregătit pentru situatia, previzibilă, în care, chiar dacă se străduieste să se reintegreze, fostul detinut este privit cu neîncredere si, dacă se fură ceva dintr-un loc, toti ochii îl vor privi acuzator pe el. A învătat să înteleagă aceste tendinte ale oamenilor si să-si apere sansele în mod asertiv. Asa a si făcut. A vorbit cu patronul si l-a convins să-l reangajeze.

După alte câteva luni, m-a sunat să-mi spună că prietena lui e însărcinată, că ea e foarte tânără si că sunt săraci. Voia de la mine un sfat. Între timp, eu scrisesem un articol despre nevoia de modele umane, iar pe el l-am prezentat ca fiind un model de urmat de către recidivisti. Articolul se termina asa: „Acest băiat are stofă de erou.” I-am spus că sunt convins că, împreună cu prietena lui, vor lua decizia cea mai bună si i-am citit concluzia mea, cea din articol. I-a fost de ajuns atât. Mi-a multumit si m-a mai sunat după alte câteva luni, spunându-mi că are un copil frumos. Era fericit. Au urmat perioade grele. A schimbat multe locuri de muncă. Uneori, nu aveau bani decât pentru laptele copilului. Atunci, tentatia infractională crestea, dar niciodată nu a mai pus-o în practică.

Au trecut ani buni... Într-o zi, l-am văzut pe stradă... Avea un zâmbet larg... Mi-a spus că mai are un copil, că muncesc, el si sotia lui, că, desi sunt săraci, o duc bine si le place viata pe care o au. Mă bucur să mi-l amintesc azi pe F. Chiar are stofă de erou.

Reintegrare: cine si unde?

La centrul la care lucrez, unul dintre obiectivele majore pe care ni le propunem este reintegrarea persoanelor cu dizabilităţi; nu o să povestesc despre societatea şi sistemul care nu sunt pregatite să asimileze astfel de persoane, nu pot să vă exemplific metode sau terapii miraculoase de recuperare, pt că nu le detin, dar pot sa vă prezint câteva fapte, după care să vă întreb cum ar trebui privită problema reintegrarii....

Câţi dintre noi, cei „normali”, sărim să ajutăm un coleg/persoană din aceeaşi încăpere să se aşeze pe scun, să îşi îmbrace haina sau să se încheie la fermoar, fară sa ne fie sugerat în vreun fel.....

Câţi dintre cei „întregi la cap” ar renunţa la iaurtul preferat, dupa ce au avut privilegiul de a alege, doar pt ca persoana de langă ei a cerut acelasi sortiment,care se terminase...

Câţi dintre cei „deştepţi”, care au primit un premiu, pentru care au muncit din greu, după ce coboara de pe scenă ar deschide cadoul şi l-ar împărţi cu colegii din sală, doar pentru că ei nu au primit nimic...

Câţi dintre noi am reuşi să împărţim o pensie de 270 astfel: 200 să-i dam mamei pentru casă, 20 plătim centrul(întotdeauna la timp fara întarziere), iar din 50 sa ne luam ceva de îmbrăcat şi dacă rămân bani poate ne luam o pizza sau ceva bun, dacă nu poate luna viitoare şi să nu fim frustrati din cauza banilor...

Acum întreb: cine şi unde ar trebui să se reintegreze?

Aceste persoane deosebite( speciale şi diferite în acelaşi timp), îmi oferă lecţii de viaţă în fiecare zi, doar că uneori nici eu nu am înţelepciunea de a le primi, cu atât mai puţin oamenii „normali” ce ne înconjoară care nu au prilejul,privilegiul,timpul sau dorinţa de a le cunoaşte.

Cu psihologia prin penitenciar

Acum 14 ani, după ce am terminat facultatea, mi-am îndreptat pasii spre institutia penitenciară. Nu stiam ce voi face, dar mi se părea incitant să mă ocup de detinuti. Abia dacă văzusem vreo câtiva la o gospodărie agrozootehnică, lângă unitatea militară din Aiud.

Nimeni nu mi-a spus ce trebuia să facă un psiholog în sistemul penitenciar, dar am găsit vreo câteva cărti despre domeniu si mi-am pus mintea la contributie. Fără prea multe hârtii, dar cu entuziasm si cu o pasiune ciudată pentru unii, mi-am creionat cam ce as vrea să fac si am purces la treabă.

Pentru început, a trebuit să demonstrez că pot fi de încredere, ceea ce era foarte greu, pentru că în penitenciar oamenii sunt foarte singuri si suspiciosi. Am trecut pe la fiecare cameră de detinere, încercând să explic ce este psihologia. Oamenii ascultau cuminti, dar total neîncrezători. Din fericire, unii au început să pună întrebări, nu neaparat din curiozitate, cât dintr-un spirit de competitie a ideilor. Apoi...au început să iasă din cameră liderii lor. Le trezisem interesul... Încercau să-mi spună câteva "secrete" ale camerelor. Parcă veniseră la pescuit. Simteam capcana si mă distram putin în sinea mea, dar era un alt semn bun. Au văzut cam ce întrebări pun, în ce directie merg discutiile si, încet-încet, au lăsat garda tot mai jos. După un timp, au început să iasă si cei din esalonul doi, ceea ce îmi transmitea că mai făcusem câtiva pasi. Bineînteles, multi pasi înainte aveau si corespondenti înapoi, dar înaintam. Asta era important.

Gheata începea să se topească, dar nici eu nu rămâneam neadaptat. Crescusem într-o familie frumoasă si avusesem toate premisele unei dezvoltări normale. De infractori auzisem si poate văzusem câtiva, fără să-mi dau seama... În preajma blocului erau câtiva golănasi, despre care auzisem uneori că se mai băteau, dar cam atât însemna contactul meu cu o astfel de lume. În facultate si în bibliotecă am citit despre fenomenul infractional, dar era mult prea putin pentru a fi pregătit să intru în sistem, fără să primesc "botezul" emotional al contactului cu fenomenul penitenciar.

Impresia era aceea de trezire într-o lume paralelă, subterană, inaccesibilă celor din lumea din care veneam. Mă întrebam unde fusesem până atunci, cum de nu văzusem toate acestea, cum nu le stiam si nici măcar nu le bănuiam. Nu la mediul penitenciar mă gândeam, ci tot ceea ce se întâmpla în lumea infractională.

În armată, am aflat despre cineva că îsi omorâse colegul si mă tot întrebam cum mai poate trăi linistit, după ceea ce a făcut. Fiecare zâmbet al lui îmi părea ciudat, iar râsetele aveau o rezonantă extraterestră. Ei bine, după angajarea în acest mediu, am înteles că, dincolo de aparente, există, totusi, un om, cu toate trăirile lui.

Au trecut câteva luni în care am avut cele mai ciudate vise, dar apoi a apărut acel echilibru si neutralitatea binevoitoare a început să semene cu ceea ce-mi doream. Aveam o foame să vorbesc cu un confrate, dar în sistem erau putini psihologi, iar în comunitate la fel de putini. Prietenele profesionale cele mai bune îmi erau cărtile domnului Gheorghe Florian. As fi vrut să-l întâlnesc si să-l storc de informatii, dar nu am avut acest privilegiu îndoit. După un timp, l-am întâlnit si m-am bucurat, dar deja mă adaptasem în felul meu.

Într-un fel, îmi plăcea să stiu că am libertatea de a-mi organiza singur activitatea ca psiholog. Mi-am stabilit niste priorităti si le-am urmat în mod natural si cu bucurie.

Primul grup cu care am lucrat mi-a hrănit curiozitatea profesională si tot eram flămând. Simteam cum cresc odată cu grupul, cum învăt în acelasi timp cu ceilalti participanti, altceva decât ei, bineînteles, dar concomitent. Al doilea grup a devenit ceva mai plictisitor, căci începeam să aud justificări si tipuri de enunturi cu care deja eram familiarizat. Bucuria descoperirii se mai temperase si începusem să lucrez oarecum algoritmic, eu, care functionez mai mult euristic. Pentru a-mi mentine entuziasmul, am început să descopăr noi metode de abordare a grupului. La unele am renuntat, pe altele le folosesc si acum. Între timp, am descoperit, dincolo de teorie, că fiecare om are misterul lui si merită toată atentia mea.

În penitenciare sunt foarte multi oameni pe care nu i-a ascultat nimeni, care au fost luati în serios doar când au ajuns în sala de judecată. Am văzut cât de important este să-l asculti pe om. Uneori, aveam impresia că spun niste lucruri care-mi păreau extraordinare, că oamenii au fost miscati până în adâncul sufletului si aveam surpriza să constat că prea putin s-a asternut din ceea ce am oferit. Alteori, însă, nu făceam decât să ascult (nondirectiv, nu?) si omul ajungea la adevăruri de care îmi amintea si după mai multi ani.

Am învătat să caut omul si îl găseam unde si când mă asteptam mai putin. Am auzit de nenumărate ori ideea că ar trebui să mă ocup mai întâi de victime si abia apoi să consiliez agresorii. Înteleg acest punct de vedere si mi se pare chiar îndreptătit. Cred că victimele au nevoie de toată grija, de consiliere si de sprijin pentru a se reechilibra. În acelasi timp, însă, cred că fiecare om are rolul său profesional. Al meu este acela de a mă ocupa de cei care au comis infractiuni. Cred că, în felul acesta, mă preocup, de fapt, si de potentialele victime. Astfel, dacă un om care are gândul de a se răzbuna îsi schimbă acest gând, dacă învată să-si controleze conduita si să evite comiterea de infractiuni, toate acestea îi vor ajuta si pe el, dar, în primul rând, le sunt de folos eventualelor victime.

Îmi place meseria mea si mă bucur să împărtăsesc cu voi aceste gânduri. Vă invit să scrieti despre ceea ce gânditi si simtiti cu privire la munca voastră, să ne prezentati atitudini profesionale si chiar metode de lucru, ori studii de caz. Nu aveti nevoie de bibliografie. Scrieti ceea ce simtiti. Nu e cazul să fim snobi si nici să abordăm un limbaj de lemn. Pur si simplu, deschideti fereastra pentru postare nouă si scrieti ce vă vine în minte despre profesie si despre voi însivă! Poate veti fi uimiti să redescoperiti că aveti un loc de muncă interesant. Dezvăluiti-vă! Doar suntem între prieteni, ori, cel putin, între colegi, ceea ce e cu adevărat important. Astept să vă citesc. :)

O fi bine?

Am fost odată în vizită la o scoală pentru copiii surzi de nationalitate maghiară. Toate erau foarte frumoase, profesorii mi se păreau devotati, elevii cumintei, silitori, clasele erau plăcut aranjate si emanau o atmosferă caldă...

O fetită s-a apropiat de noi si a început să ne spună câteva cuvinte. Nu stiu dacă ati comunicat vreodată cu o persoană care are deficientă de auz... Unii vorbesc bine, asta însemnând multi ani de muncă, atât din partea educatorilor, profesorilor, logopezilor, cât si din partea celor în cauză. Altii, însă, se exprimă mai greu. Dacă nu esti obisnuit, risti să nu întelegi de la început, ceea ce te face să-ti fie ciudă pe tine, pentru că-l descurajezi pe omul de lângă tine, constient fiind că, pentru el, faptul că ti se adresează verbal presupune un sir lung de eforturi. Ei bine, fetita a venit si ne-a vorbit. Din păcate, nu am înteles nimic, pentru că vorbea în limba maghiară.

Nu sunt un sustinător al ideii că elevii maghiari ar trebui să învete la diverse materii în limba română. Cred că limba maternă e cea cu care operăm si nu înteleg îndârjirea românilor verzi, care sustin că maghiarii ar trebui să învete geografia si istoria doar în limba română. De fapt, o înteleg, dar nu o accept. Totusi, ideea că această fetită va depune un efort supraomenesc ca să învete să se exprime verbal, pentru ca apoi să nu fie înteleasă de ceilalti oameni, ei necunoscând limba maghiară, mi se pare nemiloasă si nedreaptă.

Poate că mă însel. Voi ce credeti?