Povestea din Spatele Chipului (1)

Cu toții putem avea anumite impresii despre ”copiii de la casa de copii”. Alteori identificăm prejudecăți sau rețineri. Puțini dintre noi însă cunosc cu adevărat poveștile din spatele chipului unor astfel de copii. Aceasta mi s-a întâmplat și mie.  Când am stat în fața provocării să încep să lucrez cu această categorie, mi-am pus sincer întrebarea: ”Voi face față? Nu am cunoscut și lucrat niciodată cu tineri orfani”. În timp, pe măsură ce am cunoscut POVESTEA din spatele chipului am înțeles că noi, ”cei din familii obișnuite” habar nu avem prin ce au putut trece astfel de copii. De aceea, această campanie se dorește a aduce la cunoștința publicului larg puțin din… hai să spunem, doar poveștile triste ale multora pe care i-am cunoscut personal.

Mulți dintre tinerii care apar în aceste povestiri sunt acum … mari. Unii sunt studenți la prima sau chiar a doua facultate. Poveștile sunt inspirate chiar din relatările lor. Din dorința de confidențialitate anumite nume de persoane sau locații au fost intenționat ascunse sau schimbate.



ÎNCEPUTURI…

Aveam  cativa  ani când lumea a început să se răstoarne cu susul în jos… Eram înconjurat de o mulțime de chipuri, o grămadă de copii în acea cameră parcă prea strâmtă. Unii plângeau, alții țipau, alții dormeau,  iar unii se uitau cu privirea în gol așteptând ca cineva să intre pe acea ușă imaginară. Asta era lumea mea, lumea pe care o văzusem încă de la început… Unii mai înalți veneau din când în când la noi… Noi le spuneam ADULȚII. Uneori vedeam un zâmbet pe chipul lor, alteori preocupare. Dar am văzut și supărare și mânie… Zi după zi aceeași rutină: trezirea, masa, joacă, masa, somn, joacă, masă, timp de somn. Poate astăzi aș spune că sună a zile minunate de concediu…. Dar nu pentru mine și nu pentru ani de zile. Ceva lipsea parcă, ceva striga din ce în ce mai tare în inima mea dar nu știam ce… și nu știam după cine…

Aceasta era lumea mea… singura pe care o cunoscusem până atunci: monotonă, cu zgomot și multă agitație, dar parcă fără culoare și fără sunete plăcute. Îmi amintesc bine ziua când un ADULT pe care nu l-am cunoscut până atunci  s-a apropiat de mine. Plânsesem mult pentru că un alt copil m-a bătut și apoi mi-a luat singura jucărie pe care o aveam. Stăteam undeva pe o bordură și mă uitam la jocul indiferent al celorlalți. Acea persoană s-a apropiat de mine… mă așteptam să-mi spună ce spun adulții de obicei către un copil care a plâns, căruia i-a curs nasul, care s-a șters cu mâneca murdară de praf: ”du-te și te spală, nu vezi cum arăți?...”. Dar ea a făcut ceva ce m-a șocat… A scos un șervețel umed și parfumat și m-a șters cu MÂINILE EI, fără să-mi reproșeze nimic așa cum făceau ADULȚII de obicei. Doar îmi zâmbea și spunea că sunt frumos… Oare ce înseamnă frumos?...