Povestea din Spatele Chipului (1)

Cu toții putem avea anumite impresii despre ”copiii de la casa de copii”. Alteori identificăm prejudecăți sau rețineri. Puțini dintre noi însă cunosc cu adevărat poveștile din spatele chipului unor astfel de copii. Aceasta mi s-a întâmplat și mie.  Când am stat în fața provocării să încep să lucrez cu această categorie, mi-am pus sincer întrebarea: ”Voi face față? Nu am cunoscut și lucrat niciodată cu tineri orfani”. În timp, pe măsură ce am cunoscut POVESTEA din spatele chipului am înțeles că noi, ”cei din familii obișnuite” habar nu avem prin ce au putut trece astfel de copii. De aceea, această campanie se dorește a aduce la cunoștința publicului larg puțin din… hai să spunem, doar poveștile triste ale multora pe care i-am cunoscut personal.

Mulți dintre tinerii care apar în aceste povestiri sunt acum … mari. Unii sunt studenți la prima sau chiar a doua facultate. Poveștile sunt inspirate chiar din relatările lor. Din dorința de confidențialitate anumite nume de persoane sau locații au fost intenționat ascunse sau schimbate.



ÎNCEPUTURI…

Aveam  cativa  ani când lumea a început să se răstoarne cu susul în jos… Eram înconjurat de o mulțime de chipuri, o grămadă de copii în acea cameră parcă prea strâmtă. Unii plângeau, alții țipau, alții dormeau,  iar unii se uitau cu privirea în gol așteptând ca cineva să intre pe acea ușă imaginară. Asta era lumea mea, lumea pe care o văzusem încă de la început… Unii mai înalți veneau din când în când la noi… Noi le spuneam ADULȚII. Uneori vedeam un zâmbet pe chipul lor, alteori preocupare. Dar am văzut și supărare și mânie… Zi după zi aceeași rutină: trezirea, masa, joacă, masa, somn, joacă, masă, timp de somn. Poate astăzi aș spune că sună a zile minunate de concediu…. Dar nu pentru mine și nu pentru ani de zile. Ceva lipsea parcă, ceva striga din ce în ce mai tare în inima mea dar nu știam ce… și nu știam după cine…

Aceasta era lumea mea… singura pe care o cunoscusem până atunci: monotonă, cu zgomot și multă agitație, dar parcă fără culoare și fără sunete plăcute. Îmi amintesc bine ziua când un ADULT pe care nu l-am cunoscut până atunci  s-a apropiat de mine. Plânsesem mult pentru că un alt copil m-a bătut și apoi mi-a luat singura jucărie pe care o aveam. Stăteam undeva pe o bordură și mă uitam la jocul indiferent al celorlalți. Acea persoană s-a apropiat de mine… mă așteptam să-mi spună ce spun adulții de obicei către un copil care a plâns, căruia i-a curs nasul, care s-a șters cu mâneca murdară de praf: ”du-te și te spală, nu vezi cum arăți?...”. Dar ea a făcut ceva ce m-a șocat… A scos un șervețel umed și parfumat și m-a șters cu MÂINILE EI, fără să-mi reproșeze nimic așa cum făceau ADULȚII de obicei. Doar îmi zâmbea și spunea că sunt frumos… Oare ce înseamnă frumos?...

Miner si tesător

Să lucrezi într-un penitenciar si să vrei să vezi binele din om înseamnă să te înarmezi cu multă răbdare si să fii dispus să cauti la mare adâncime, constient fiind că în orice moment totul se poate nărui si că poti da peste sol alunecos.

Esti, ca om interesat de reintegrarea socială a celor care au încălcat legea, asemenea unui miner care caută aur si care sapă ani si ani pentru a găsi fire rare si extrem de pretioase. Ceilalti mineri îti pot spune ca efortul e zadarnic, că e prea multă muncă pentru cateva mici fire, dar tu te încăpătânezi să sapi, pentru că acele fire pot lega ata vietii cuiva, pot fi rezistente (sau nu) si salvatoare pot fi.

Ce înseamnă eficienta într-un astfel de mediu? Ce înseamnă să nu depui eforturi în zadar? Păi, dacă în toată viata ta un singur fir aurit ai găsit, dacă un singur gând criminal l-ai schimbat într-unul constructiv, împreună cu cel care il avea, dacă doar asta ai făcut, e posibil ca măcar o viată sa fi fost salvată. Zadarnic e?

Multe fire asteaptă sa fie descoperite. Unele extrem de subtiri, e drept, dar niciodată nu stii unde te duce un astfel de fir. Să fii miner, dar si tesător: interesantă combinatie!